Asigurari. Obligarea la plata contravalorii reparatiilor autoturismului si a dobanzilor aferente unui credit bancar
Reclamanta a chemat in judecata pe paratele D. IFN SA Bucuresti si SC E. SA Bucuresti, pentru ca, prin hotararea ce se va pronunta, sa se dispuna obligarea paratelor la plata urmatoarelor sume: 7836,55 lei, contravaloarea reparatiilor autoturismului marca X, 1.250 lei dobanzi aferente unui credit bancar contractat in vederea repararii autoturismului si 200.000 Euro, daune morale
Sectia a II-a civila, Decizia nr. 1887 din 10 noiembrie 2016
Prin cererea inregistrata initial sub nr. x/314/2012 pe rolul Judecatoriei Suceava, reclamanta A. (fosta B., fosta C.) a chemat in judecata pe paratele D. IFN SA Bucuresti si SC E. SA Bucuresti, prin Sucursala Suceava, pentru ca prin hotararea ce se va pronunta sa se dispuna obligarea paratelor la plata urmatoarelor sume: 7836,55 lei, contravaloarea reparatiilor autoturismului marca X, 1.250 lei dobanzi aferente unui credit bancar contractat in vederea repararii autoturismului si 200.000 Euro, daune morale.
A solicitat, de asemenea, obligarea paratelor la plata cheltuielilor de judecata.
In motivarea cererii, a sustinut, in esenta, ca a perfectat cu parata D. SA un contract de leasing financiar nr. 291 din 31 august 2007, in temeiul caruia a dobandit calitatea de utilizator al unui autoturism marca X.
La data de 3 septembrie 2011, reclamanta a fost implicata intr-un accident rutier, produs pe raza localitatii Gura Humorului, din culpa reclamantei insasi, accident ce a condus la avarierea autoturismului.
Desi a achitat toate facturile emise de finantator ce cuprindeau atat rate de leasing, cat si primele de asigurare aferente contractului de asigurare casco incheiat de catre firma de leasing cu asiguratorul E. SA, cele doua parate au refuzat sa ii achite despagubirea. Finantatorul a sustinut ca asiguratorul a considerat incetat contractul de asigurare la data producerii evenimentului, ca urmare a neplatii primelor de asigurare in septembrie 2010, ianuarie 2011 si iunie 2011.
A mai relevat reclamanta ca finantatorul si-a incalcat obligatiile ce ii reveneau, de a gestiona relatia sa contractuala cu asiguratorul, dupa cum si parata secunda a apreciat in mod nelegal ca a fost suspendat contractul de asigurare, cata vreme a incasat primele de asigurare pana la incetarea contractului de leasing.
In fine, reclamanta a sustinut ca a fost nevoita sa contracteze un credit bancar pentru a repara autoturismul, precum si faptul ca paratele, prin atitudinea lor, i-au creat grave prejudicii morale prin disconfortul psihic si afectarea starii de sanatate.
In drept, a invocat dispozitiile art. 986 si urm., art. 998 si urm. C. civ. din 1864, art. 1394 si urm. NCC.
Judecatoria Suceava, prin sentinta nr. 5094 din 11 octombrie 2013, a declinat competenta teritoriala de solutionare a cauzei in favoarea Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, retinand ca, potrivit art. 7 C. proc. civ., chemarea in judecata a persoanelor juridice de drept privat se face la instanta sediului lor principal.
Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, prin sentinta nr. 5621 din 1 aprilie 2014, a declinat competenta materiala de judecare a cauzei in favoarea Tribunalului Suceava. Pentru a hotari astfel, a retinut ca valoarea obiectului capatului de cerere vizand daunele morale depaseste suma de 500.000 lei, fiind aplicabile dispozitiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. In ce priveste competenta teritoriala, a constatat ca prevederile art. 11 alin. (1) C. proc. civ. instituie o competenta teritoriala alternativa, reclamantul, in materie de asigurare, avand alegerea intre mai multe instante deopotriva competente.
Cauza a fost inregistrata, la data de 4 iunie 2014, pe rolul Tribunalului Suceava.
Prin sentinta nr. 753 din 6 aprilie 2015, Tribunalul Suceava a respins exceptiile invocate de catre parata E. SA, respectiv urmatoarele: exceptia de nulitate a incheierilor din 23 iunie 2014, 22 septembrie 2014 si din 13 octombrie 2014, exceptia lipsei capacitatii procesuale de exercitiu a Sucursalei Suceava, exceptia de nulitate a cererii de chemare in judecata, pentru lipsa mentiunilor obligatorii ale acesteia, exceptia necompetentei teritoriale a Tribunalului Suceava, exceptia inadmisibilitatii actiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile a concilierii, exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantei si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratei SC E. SA.
A respins, de asemenea, ca nefondate, exceptiile invocate de parata D. SA, si anume exceptia de nulitate a masurilor dispuse si probelor administrate de catre instantele necompetente material (judecatorie), precum si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a acestei parate.
A admis in parte actiunea in daune si a obligat paratele, in solidar, la plata urmatoarelor sume catre reclamanta: 9.086,55 lei, cu titlu de despagubiri materiale, plus dobanda legala aferenta de la data de 2 decembrie 2011 si pana la achitarea integrala a debitului si 5.000 lei, reprezentand daune morale.
Impotriva acestei hotarari au declarat apel atat reclamanta A., cat si paratele D. IFN SA Bucuresti si E. SA Bucuresti.
Prin decizia nr. 444 din 19 noiembrie 2015, Curtea de Apel Suceava a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamanta A. impotriva sentintei nr. 753 din 6 aprilie 2015 a Tribunalului Suceava.
A respins, ca tardiv, apelul promovat de parata D. IFN SA.
A respins, ca nefondat, apelul formulat de parata E. SA.
Pentru a hotari astfel, instanta de apel a retinut, in principal, urmatoarele:
In ce priveste apelul declarat de reclamanta, a constatat ca, desi aceasta a fost informata cu privire la obligatia achitarii taxei judiciare de timbru, in cuantum de 6.822,71 lei, nu s-a conformat. Ca atare, a fost aplicata sanctiunea prevazuta de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 si art. 9 din O.G. nr. 32/1995, anume aceea a anularii apelului, ca netimbrat.
Referitor la apelul formulat de parata D. IFN SA, a retinut ca aceasta parte a declarat calea de atac cu depasirea termenului defipt de lege, de 15 zile de la comunicarea sentintei.
Astfel, hotararea a fost comunicata paratei la data de 27 august 2015, iar apelul a fost promovat la data de 25 septembrie 2015, deci cu nerespectarea termenului prevazut de art. 284 C. proc. civ. Asa fiind, a admis exceptia invocata de catre apelanta-reclamanta si a constatat ca a intervenit sanctiunea decaderii partii din dreptul de a promova calea de atac in reformare.
Relativ la calea de atac formulata de parata E. SA, a constatat ca este nefondata, retinand, in esenta, cele ce succed:
A retinut ca judecatorul fondului in mod corect a respins exceptia necompetentei teritoriale, atata vreme cat era vorba de o competenta alternativa, iar optiunea reclamantei a constat in instanta de la domiciliul sau, optiune permisa de prevederile art. 11 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. De altfel, toate aceste aspecte au fost transate, cu putere de lucru judecat, prin sentinta nr. 5621 din 1 aprilie 2014 a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti.
Cat priveste critica din apel, relativa la lipsa personalitatii juridice a sucursalei sale din Municipiul Suceava, a constatat ca prima instanta a facut o corecta aplicare a dispozitiilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ.
Instanta de apel a inlaturat, de asemenea, si criticile vizand neparcurgerea procedurii concilierii prealabile, prevazuta de dispozitiile art. 7201 C. proc. civ., retinand ca invitatia la conciliere a paratei, primita de aceasta din urma la 30 mai 2012, a fost depusa la dosarul de fond.
Cat priveste motivul de apel referitor la gresita respingere a exceptiilor lipsei calitatii procesuale active a reclamantei si, respectiv, lipsei calitatii procesuale pasive a paratei, si acesta a fost respins de prima instanta de control judiciar. A apreciat ca reclamanta este parte in raportul juridic dedus judecatii, cata vreme obiectul cererii consta in recuperarea contravalorii reparatiilor efectuate la autovehiculul, bun asigurat prin contractul de asigurare facultativa. De asemenea, a retinut ca parata are calitate procesuala pasiva, fiind asiguratorul bunului.
A mai constatat ca, in ce priveste fondul litigiului, principalele critici formulate prin cererea de apel vizeaza pretinsa reziliere a contractului de asigurare si, prin urmare, inexistenta obligatiei de plata a despagubirilor.
Sub un prim aspect, instanta de apel a subliniat ca, desi parata apelanta a sustinut in mod constant ca la data producerii evenimentului asigurat nu mai era valabila polita de asigurare facultativa a autoturismului utilizat de catre reclamanta, nu a fost indicata data la care a intervenit rezilierea contractului de asigurare, respectiv care a fost prima de asigurare neachitata, in termenul stabilit contractual, de catre reclamanta.
Al doilea aspect retinut de instanta de apel il constituie faptul ca reclamanta a facut dovada efectuarii de plati in executarea contractului de asigurare facultativa incheiat de cele doua parate, inclusiv in luna anterioara producerii accidentului – eveniment asigurat, respectiv la data de 19 august 2011. Instanta a subliniat, de asemenea, ca pana in luna septembrie 2010 plata primelor de asigurare se realiza de catre reclamanta prin depuneri in contul paratei SC D. IFN SA Bucuresti, incepand cu luna octombrie 2010 platile fiind realizate prin depuneri in contul paratei SC E. SA Bucuresti. Nici paratele si nici reclamanta nu au explicat motivul pentru care a intervenit aceasta modificare privind plata primelor de asigurare, parata SC D. IFN SA Bucuresti precizand in intampinare doar ca „dupa luna septembrie 2010, ca urmare a faptului ca reclamanta nu a mai achitat primele de asigurare societatea nu a mai emis facturi pentru acestea”.
In contextul derularii raporturilor dintre parti in maniera descrisa anterior, in mod corect prima instanta a retinut ca nu s-a facut dovada rezilierii contractului de asigurare facultativa incheiat intre parate anterior producerii evenimentului asigurat. In masura in care rezilierea contractului ar fi intervenit anterior lunii august 2011, parata SC D. IFN SA Bucuresti mentionand ca sistarea platilor de catre reclamanta a intervenit in luna septembrie 2010, instanta de apel a apreciat ca acceptarea platilor facute de catre reclamanta in contul paratei apelante ulterior acestui moment a fost de natura a induce reclamantei impresia mentinerii raporturilor contractuale intre parti, aspect imputabil exclusiv paratelor. In aceste conditii, instanta de apel a retinut ca in mod corect s-a apreciat de catre prima instanta ca reclamanta este indreptatita la recuperarea sumelor reprezentand contravaloarea reparatiilor autoturismului, precum si a dobanzii legale aferente incepand cu data de 2 decembrie 2011.
S-a precizat ca raspunderea civila delictuala a paratei apelante nu a fost invocata in legatura cu intervenirea evenimentului asigurat, respectiv accidentul produs de reclamanta la data 3 septembrie 2011, ci in legatura cu refuzul paratei apelante de a plati reclamantei contravaloarea reparatiilor autoturismului, respectiv a celorlalte prejudicii create acesteia prin refuzul nejustificat al acestei plati, in contextul in care, astfel cum au precizat ambele parate, parti ale contractului de asigurare sunt doar paratele, nu si reclamanta. Astfel, reclamanta a cumulat raspunderea contractuala cu raspunderea civila delictuala in sensul in care obligatia de plata a despagubirilor constand in contravaloarea reparatiilor masinii revine paratei apelante, in temeiul contractului de asigurare facultativa, iar reclamanta este indreptatita la recuperarea sumei astfel suportate in calitatea sa de utilizatoare a autoturismului achizitionat in conformitate cu clauzele contractului de leasing incheiat cu parata SC D. IFN SA Bucuresti.
Retinerea refuzului nejustificat al apelantei de a-si onora obligatiile ce ii reveneau in temeiul contractului de asigurare nu reprezinta incalcarea principiului disponibilitatii partilor, ci rezultatul relatiilor dintre parti stabilite prin cele doua contracte, de leasing si de asigurare facultativa. Rezilierea contractului de asigurare nu a fost dovedita in cauza, in conditiile in care si in luna anterioara producerii accidentului parata apelanta a acceptat platile facute de reclamanta in executarea acestui contract.
Constatand ca parata apelanta nu a facut dovada existentei vreunui motiv de nelegalitate sau de netemeinicie a sentintei apelate, in temeiul art. 296 C. proc. civ., instanta a respins ca nefondat apelul declarat de parata SC E. SA Bucuresti.
Impotriva deciziei nr. 444 din 19 noiembrie 2015 a Curtii de Apel Suceava, in termen legal, au declarat recurs atat parata SC D. IFN SA Bucuresti, cat si parata SC E. SA Bucuresti, recursuri inregistrate la data de 14 ianuarie 2016, sub nr. x/299/2013 pe rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia a II-a civila.
Recurenta SC D. IFN SA Bucuresti a criticat decizia recurata sub aspectul nelegalitatii, pentru urmatoarele motive:
O prima critica vizeaza gresita admitere a exceptiei tardivitatii apelului. In dezvoltarea acestui motiv a sustinut, in esenta, ca partea a fost impiedicata sa promoveze calea de atac in termenul defipt de lege dintr-o imprejurare mai presus de vointa ei, fiind incidente dispozitiile art. 103 teza a II-a C. proc. civ.
Astfel, in dispozitivul hotararii pronuntate de catre Tribunalul Suceava s-a mentionat ca termenul de exercitare a apelului este de 30 de zile de la comunicare. Pe langa mentiunea gresita din dispozitivul hotararii, parata a fost indusa in eroare si de faptul ca, prin incalcarea prevederilor art. 991 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioara al instantelor judecatoresti, a fost modificat numarul unic initial de inregistrare a dosarului (x/314/2012) cu un nou numar unic (x/299/2013).
Practic, prin modificarea numarului unic, partea a fost pusa in imposibilitate sa sesizeze ca procesul a inceput anterior intrarii in vigoare a Noului Cod de procedura civila.
Pe fondul cauzei recurenta a sustinut, in esenta, ca instanta de apel a facut o gresita interpretare a clauzelor contractului de leasing financiar si, pe cale de consecinta, o gresita aplicare a prevederilor art. 969 C. civ., precum si a dispozitiilor art. 10 si art. 5 din O.G. nr. 51/1997.
Astfel, atat din continutul clauzelor inserate in art. 2.5.1, art. 2.7.1 alin. (2) si alin. (4) si art. 2.7.2 alin.2 din Conditiile Contractuale Generale, cat si din prevederile legale suscitate, rezulta doar obligatia finantatorului de a incheia polita de asigurare casco (obligatie indeplinita, in speta), nu si obligatia de a achita primele de asigurare. Contrar celor retinute de instantele de fond, finantatorul nu a incasat primele de asigurare de la utilizator si, ulterior, nu le-a mai virat asiguratorului ci, dimpotriva reclamanta nu a mai achitat aceste sume incepand cu data de 28 septembrie 2010. Ca atare, imprejurarea ca reclamanta a suportat costurile reparatiilor autoturismului nu reprezinta decat executarea unei obligatii contractuale decurgand din contractul de leasing financiar.
Cat priveste capatul de cerere referitor la acoperirea prejudiciului moral pretins cauzat reclamantei, recurenta a aratat ca reclamanta nu face altceva decat sa isi invoce propria culpa in nerespectarea obligatiilor contractuale asumate prin contractul de leasing financiar.
In drept, a invocat dispozitiile art. 304 pct. 8 si pct. 9 C. proc. civ.
Parata SC E. SA Bucuresti a criticat decizia pronuntata in apel pentru urmatoarele motive de nelegalitate:
Hotararea a fost data cu incalcarea competentei de ordine publica a altei instante, invocata in termenul legal de parte (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.).
In dezvoltarea acestui motiv de recurs a relevat, in esenta, ca atat prin cererea nr. 2114 din 10 iunie 2014, cat si prin cererea de apel a sustinut ca nu Tribunalului Suceava, ci Tribunalului Bucuresti ii apartinea competenta teritoriala exclusiva in solutionarea cauzei. De altfel, necompetenta instantelor din Suceava a fost retinuta, cu putere de lucru judecat, prin sentinta civila nr. 5094 din 11 octombrie 2013 a Judecatoriei Suceava.
Desi instanta de apel a retinut ca, prin dispozitiile art. 11 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. s-a instituit o competenta teritoriala alternativa, alegerea intre mai multe instante, deopotriva competente, apartinand reclamantei, recurenta a solicitat sa se constate ca acest text de lege nu vizeaza raporturile juridice stabilite cu parata SC D. IFN SA Bucuresti.
Or, firma de leasing nu are dezmembraminte pe raza localitatii Suceava, astfel ca, in ceea ce o priveste, sunt incidente dispozitiile art. 7 alin. (1) C. proc. civ.
Cel de al doilea motiv de recurs vizeaza incalcarea formelor de procedura, prevazute sub sanctiunea nulitatii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Astfel, recurenta a sustinut ca, in fata primei instante (Tribunalul Suceava), pentru termenele din data de 23 iunie 2014, 22 septembrie 2014 si, respectiv, 13 octombrie 2014, parata nu a fost legal citata, nici la sediul social din Bucuresti si nici la sediul procesual ales, la cabinetul avocatului, fiind astfel incalcate prevederile art. 85 si art. 87 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Desi a invocat aceste neregularitati procedurale si prin cererea de apel, acestea au fost inlaturate, cu motivarea ca parata-apelanta nu a facut dovada vreunei vatamari a drepturilor procesuale si retinandu-se, in mod nelegal, incidenta prevederilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ.
Or, acest text de lege nu este aplicabil in cazul societatilor cu personalitate juridica, pe de o parte, iar, pe de alta parte, incalcarea normelor legale referitoare la citare [art. 88 alin. (2) raportat la art. 88 alin. (1) pct. 4, in referire la art. 85 si art. 108 alin. (1) C. proc. civ.), se sanctioneaza cu nulitatea absoluta, iar nu cu nulitatea relativa, nefiind necesar, prin urmare, a se face dovada vreunei vatamari.
A mai relevat recurenta ca hotararea atacata a fost pronuntata cu incalcarea dispozitiilor art. 7201 C. proc. civ., critica incadrata in motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum si faptul ca decizia pronuntata in apel nu cuprinde motivele pentru care au fost inlaturate sustinerile paratei cu privire la acest aspect.
Astfel, a sustinut, in esenta, ca, fiind vorba de un litigiu cu caracter comercial, conform Deciziei nr. XXIII din 19 martie 2007 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii, erau pe deplin aplicabile dispozitiile art. 7201 alin. (1) C. proc. civ., in forma in vigoare anterior modificarilor introduse prin Legea nr. 202/2010.
Ca atare, in raport de dispozitiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., cererea reclamantei ar fi trebuit respinsa, ca inadmisibila.
Desi instanta de apel a retinut ca la dosarul cauzei exista xerocopia adresei ce cuprindea invitatia la conciliere, a omis sa observe ca nu exista confirmarea de primire semnata si stampilata de salariatul societatii insarcinat cu primirea corespondentei la sediul social.
Recurenta a invederat ca instanta de apel, mentinand solutia pronuntata de prima instanta, de respingere a exceptiei lipsei calitatii procesuale active a reclamantei, a incalcat prevederile art. 2, art. 8 si art. 25 din Legea nr. 136/1995, art. 969 C. civ. din 1864. Totodata, a ignorat principiul relativitatii efectelor contractului, precum si principiul electa una via non datur recursus ad alteram.
In principal, a aratat ca instanta de apel a apreciat, in mod eronat, ca partea poate sa isi intemeieze actiunea atat pe raspunderea civila delictuala, cat si pe raspunderea civila contractuala, o atare cerere fiind, in opinia recurentei, inadmisibila.
Astfel, relativ la exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratei – asigurator, a sustinut, in esenta, ca nu poate figura ca parte intr-o cerere intemeiata pe raspunderea civila delictuala, intrucat nu poate fi considerata persoana vinovata de producerea prejudiciului constand in avarierea autovehiculului.
Cat priveste o cerere intemeiata pe existenta contractului de asigurare facultativa a autovehiculului, constatata prin polita C nr. 515757, recurenta a relevat ca este vorba de o conventie incheiata cu asiguratul SC D. IFN, iar reclamanta, chiar daca figureaza in calitate de contractant (utilizator in temeiul contractului de leasing), nu este titular al dreptului de despagubire. Nu exista, prin urmare, identitate intre reclamanta si titularul dreptului afirmat, intrucat, in raport de prevederile art. 2, art. 8 si art. 25 din Legea nr. 136/1995 raportate la art. 1.4, art. 1.3, art. 1.4, art. 6.2 din Conditiile generale contractuale, interesul pentru bunul asigurat este cel al proprietarului, respectiv cel al firmei de leasing. Ca atare, a solicitat admiterea recursului si modificarea deciziei pronuntate in apel, in sensul admiterii apelului, cu consecinta respingerii actiunii in daune, pentru lipsa calitatii procesuale active a reclamantei.
In fine, recurenta a sustinut ca cele doua parate au fost obligate in solidar la plata de despagubiri materiale si morale, in conditiile in care solidaritatea pasiva legala exista doar in cazul raspunderii civile delictuale (art. 1003 C. civ. din 1864), iar solidaritatea pasiva rezultata din contracte nu se prezuma, ci trebuie mentionata expres. Mai mult, cele doua parate sunt parti a doua contracte distincte (contractul de leasing financiar, pe de o parte, si contractul de asigurare facultativa de bunuri, pe de alta parte).
Recurenta a mai relevat ca instanta de apel a incalcat normele legale incidente (art. 2, art. 8 din Legea nr. 136/1995 si art. 969 C. civ. raportate la conditiile generale contractuale – art. 17.1, art. 17.3), prin aceea ca evaluarea pagubei nu se putea realiza decat pe baza de documente justificative, prin acordarea de dobanzi aferente unui credit bancar, ce nu reprezinta un risc asigurat si prin acordarea de daune morale, ce pot fi solicitate exclusiv in cazul asigurarilor obligatorii de raspundere civila pentru prejudicii produse tertilor prin accidente de vehicule, iar nu in cazul asigurarii de bunuri.
In drept, a invocat dispozitiile art. 304 pct. 3, art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin intampinarea formulata de intimata A. s-a solicitat respingerea celor doua recursuri ca nefondate, intrucat hotararea instantei de apel este legala. S-au reiterat sustinerile formulate in fazele procesuale anterioare.
SC D. IFN SA a formulat intampinare in raport de recursul declarat de catre SC E. SA, solicitand, in esenta, admiterea acestei cai de atac, intrucat, in adevar, in anul 2012 firma de leasing nu avea nici un dezmembramant fara personalitate juridica pe raza municipiului Suceava, astfel incat au fost incalcate normele legale referitoare la competenta teritoriala a instantei.
Recursul declarat de parata SC D. IFN SA Bucuresti este nefondat, pentru considerentele ce se vor arata in continuare:
Instanta de apel, aplicand sanctiunea decaderii partii din dreptul de a declara apel, pentru neexercitarea caii de atac in termenul defipt de lege, a facut o corecta aplicare a normelor legale incidente.
Astfel, este de netagaduit ca procesul a inceput anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 134/2010 (Noul Cod de procedura civila), respectiv anterior datei de 15 februarie 2013, conform art. 82 din Legea nr. 76/2012, cu modificarile si completarile ulterioare. Asa fiind, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, in cauza sunt aplicabile prevederile Codului de procedura civila din 1865, legea stabilind ca termenul pentru exercitarea apelului este de 15 zile de la comunicarea hotararii [art. 284 alin. (1)].
Recurenta nu contesta ca a promovat calea de atac cu depasirea termenului legal, ci sustine ca a fost indusa in eroare de mentiunea incorecta din dispozitivul sentintei apelate, potrivit careia termenul de declarare a apelului este de 30 de zile.
Constata insa ca, potrivit principiului legalitatii caii de atac, hotararea judecatoreasca este supusa numai cailor de atac prevazute de lege, in conditiile si termenele prevazute de aceasta.
Altfel spus, mentiunea inexacta din dispozitiv nu deschide partii dreptul de a exercita apelul intr-un alt termen decat cel prevazut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. din 1865. Totodata, faptul ca dosarul a fost reinregistrat sub un alt numar unic, cu incalcarea prevederilor art. 991 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioara al instantelor judecatoresti, aprobat prin Hotararea Plenului CSM nr. 352/2006 (in vigoare la acea data), nu deschide partii dreptul de a promova o cale de atac intr-un alt termen, neprevazut de legea procesual civila aplicabila spetei. De altfel, contrar celor sustinute de recurenta, aceasta a fost legal citata si anterior declinarilor succesive de competenta intervenite in cauza, aceasta formuland aparari si invocand exceptia necompetentei teritoriale in dosarul nr. x/314/2012 al Judecatoriei Suceava.
Chiar daca imprejurarile aratate de recurenta SC D. IFN SA (mentiunile gresite din dispozitivul sentintei apelate sau inregistrarea dosarului cu un nou numar unic) ar fi putut constitui motive ce au impiedicat partea sa promoveze calea de atac in termenul legal, constata ca nu se poate invoca gresita aplicare, de catre instanta de prim control judiciar, a prevederilor art. 103 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Aceasta concluzie se impune intrucat partea nu a formulat cerere de repunere in termen, in conditiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., astfel ca nu poate pretinde ca instanta de apel ar fi pronuntat hotararea cu ignorarea unor prevederi legale ce nu aveau incidenta in cauza.
Fata de considerentele ce preced, constata ca instanta de apel, aplicand sanctiunea decaderii partii din dreptul de a exercita calea de atac, a facut o corecta aplicare a prevederilor art. 103 alin. (1) teza I raportat la art. 284 alin. (1) C. proc. civ. Asa fiind, a devenit de prisos a analiza celelalte critici formulate de recurenta prin cererea de recurs, critici subscrise de parte motivelor de nelegalitate prevazute de art. 304 pct. 8 si pct. 9 C. proc. civ.
In consecinta, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respinS recursul declarat de parata SC D. IFN SA, ca nefondat.
Recursul declarat de parata SC E. SA Bucuresti este fondat, insa numai pentru motivele ce se vor arata in continuare:
Criticile ce se subscriu primului motiv de recurs, potrivit caruia hotararea s-a dat cu incalcarea competentei de ordine publica a altei instante invocata in conditiile legale, prevazute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., nu pot fi primite. In esenta, recurenta nu critica solutia instantei de apel care, raportandu-se la natura raportului juridic dintre reclamanta-parata, a statuat ca, in materie de asigurare, competenta teritoriala este alternativa, reclamantul avand alegerea intre mai multe instante, deopotriva competente, invocand, in acest sens, prevederile art. 11 alin. (1) pct. 1 si 2 C. proc. civ. Ceea ce sustine E. SA este faptul ca Tribunalul Suceava nu avea competenta teritoriala in raport cu parata D. IFN SA, persoana juridica ce nu detinea nici un dezmembramant in jurisdictia instantelor din Suceava si care a invocat acest aspect in fata primei instante (Judecatoria Suceava), cu respectarea dispozitiilor art. 158 alin. final C. proc. civ.
Or, instanta de recurs constata ca, prin decizia atacata, s-a facut o corecta aplicare a dispozitiilor art. 9 C. proc. civ., potrivit carora cererea indreptata impotriva mai multor parati poate fi facuta la instanta competenta pentru oricare dintre ei. Astfel, intrucat in speta sunt doua parate, asiguratorul, care nu contesta competenta Tribunalului Suceava in ceea ce il priveste, si firma de leasing, reclamanta avea dreptul sa introduca cererea la oricare dintre cele doua instante deopotriva competente, iar din momentul in care alegerea a fost facuta (la domiciliul asiguratului sau la instanta in circumscriptia careia se afla bunul asigurat), se stabileste definitiv competenta acelei instante.
Instanta de recurs constata nefondat si motivul prevazut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., potrivit caruia, prin hotararea data, instanta a incalcat formele de procedura prevazute sub sanctiunea nulitatii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, recurenta invoca incalcarea prevederilor art. 85 si art. 87 alin. (1) pct. 2, in sensul ca, in fata primei instante, la termenele din 23 iunie 2014, 22 septembrie 2014 si 13 octombrie 2014, societatea parata nu a fost legal citata, nici la sediul social, in Bucuresti, si nici la sediul procesual ales, respectiv la cabinetul avocatului. Sustine, totodata, ca aceasta neregularitate procedurala a fost invocata atat in fata instantei de fond, cat si prin cererea de apel, iar prin decizia recurata in mod gresit a fost respinsa.
Instanta constata ca, in adevar, procedura citarii si comunicarii actelor de procedura este o institutie fundamentala a procesului civil, fiind menita sa asigure respectarea principiului dreptului la aparare precum si principiul contradictorialitatii. In acest sens, art. 85 C. proc. civ. prevede obligativitatea citarii partilor in vederea pronuntarii unei hotarari valabile, citarea persoanelor juridice de drept privat (in sfera carora sunt incluse si societatile cu personalitate juridica) efectuandu-se la sediul lor principal [art. 87 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.), ori, in cazul alegerii de sediu, in conditiile art. 93 C. proc. civ. In acest context, in mod corect sustine recurenta ca neindeplinirea procedurii de citare a partii la sediul ales, la cele 3 (trei) termene consecutive (23 iunie 2014, 22 septembrie 2014 si 13 octombrie 2014), desi reprezinta o nulitate relativa fiind vorba de o nulitate expresa, vatamarea produsa partii este prezumata si atrage, prin urmare, nulitatea formei de procedura, in conditiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Ceea ce ignora insa partea este faptul ca, dupa invocarea acestei neregularitati, la termenul din 24 noiembrie 2014, judecatorul fondului a dispus indreptarea acesteia cu respectarea dispozitiilor art. 106 alin. (2) C. proc. civ. Altfel spus, parata nu putea solicita, pe calea apelului, anularea hotararii, cata vreme presedintele, in conditiile art. 107 C. proc. civ., constatand ca parata, care lipsea la termenul din 24 noiembrie 2014, nu a fost citata cu respectarea cerintelor prevazute de art. 93 C. proc. civ., a dispus amanarea judecatii si indreptarea neregularitatilor savarsite cu privire la actele de procedura in discutie.
Constata, de asemenea, ca in mod corect instanta de fond a respins exceptia inadmisibilitatii actiunii, intemeiata pe pretinsa neparcurgere a procedurii concilierii prealabile, conform art. 109 raportat la art. 7201 si urm. C. proc. civ., solutie mentinuta de instanta de apel.
Instantele de fond, de altfel, nu au negat aplicabilitatea art. 146 din Legea nr. 71/2011 sau a prevederilor art. 7201 alin. (1) C. proc. civ., in forma in vigoare anterior modificarilor introduse prin Legea nr. 202/2010, ci au constatat ca reclamanta, anterior introducerii cererii, si-a indeplinit obligatia comunicarii catre parate, in scris, a pretentiilor, a temeiului legal si a inscrisurilor doveditoare. Ceea ce contesta recurenta este imprejurarea receptionarii de catre parata a invitatiei la conciliere. Or, pe de o parte, aceasta reprezinta o sustinere ce vizeaza situatia de fapt, nu un motiv de nelegalitate, apt a face obiectul caii de atac a recursului, iar, pe de alta parte, nici nu corespunde realitatii, cata vreme invitatia la conciliere este inregistrata la registratura societatii parate sub nr. 580 din 30 mai 2012.
Constata, insa, intemeiate criticile formulate de catre recurenta referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei pronuntate de instanta de apel, critici ce se incadreaza in motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., precum si cele vizand gresita aplicare a normelor legale incidente in cauza, ce se subscriu motivului de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In esenta, retine ca intre reclamanta, in calitate de utilizator si parata D. IFN SA, in calitate de finantator, s-a perfectat contractul de leasing financiar nr. 291 din 31 august 2007, avand ca obiect asigurarea folosintei autoturismului X. Totodata, intre parata D. IFN SA, in calitate de asigurat si proprietar al autovehiculului sus aratat, pe de o parte, si recurenta E. SA, pe de alta parte, s-a incheiat contractul de asigurare facultativa de bunuri – polita seria C nr. 515757 din 7 septembrie 2007 pentru perioada 7 septembrie 2007 – 6 septembrie 2011. Se impune precizarea ca, desi reclamanta si-a asumat obligatia platii primei de asigurare, in rate, aceasta este tert, in raport cu conventia de asigurare si nici nu este titularul dreptului de despagubire, in cazul producerii riscului asigurat.
In acest context factual, respectiv existenta unui raport contractual intre reclamanta si parata-finantator, pe de o parte, si calitatea de tert a reclamantei relativ la contractul de asigurare, pe de alta parte, instantele de fond, in exercitarea atributului conferit de prevederile art. 129 alin. (4) si (5) C. proc. civ. si in limitele permise de principiul disponibilitatii, ce guverneaza procesul civil, aveau obligatia de a stabili cauza cererii de chemare in judecata in raport cu fiecare dintre cele doua parate. Astfel, instanta de apel s-a limitat la a arata ca actiunea in daune se intemeiaza atat pe raspunderea civila delictuala, cat si pe raspunderea civila contractuala, fara a delimita cele doua tipuri de raspundere civila in relatie cu fiecare parata si in considerarea fiecarui capat de cerere.
In primul rand, instanta de apel nu a verificat, in ce priveste actiunea indreptata impotriva firmei de leasing, daca creditorul poate sa opteze intre actiunea in responsabilitate contractuala si cea in responsabilitate delictuala.
Astfel, sub imperiul vechiului Cod civil, aplicabil in cauza, conform art. 102 si art. 103 din Legea nr. 71/2011, doctrina si jurisprudenta sunt unanime in a statua ca nu este posibila nici o combinare in cadrul unei actiuni mixte a regulilor aplicabile raspunderii delictuale cu cele aplicabile raspunderii contractuale, dupa cum nu este permisa nici utilizarea subsidiara, in completare, a actiunii delictuale, dupa ce s-a utilizat actiunea contractuala. Prin urmare, fiind exclusa posibilitatea cumulului, urma a se stabili, numai dupa solicitarea cuvenitelor clarificari de la partea care a declansat litigiul judiciar, daca, atata vreme cat intre reclamanta si firma de leasing a existat un contract din a carui pretinsa neexecutare au rezultat prejudicii, daca partea poate apela la raspunderea delictuala. In acest context, se impune a arata ca majoritatea doctrinei si jurisprudentei conturate sub imperiul vechiului Cod civil excludeau o atare optiune, singura cale permisa partii fiind cea a raspunderii contractuale (in acest sens s-a pronuntat si Plenul Tribunalului Suprem, in decizia de indrumare nr. 11 din 5 august 1965). De altfel, desi noul Cod civil nu este aplicabil in cauza, acesta a asimilat solutiile jurisprudentiale si doctrinare care de-a lungul timpului, au suplinit lacunele legislative, statuand in mod categoric, prin dispozitiile art. 1350 alin. (3) ca, daca prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre parti nu poate inlatura aplicarea regulilor raspunderii contractuale pentru a opta in favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.
Cat priveste natura raspunderii paratei asigurator fata de reclamanta, constata ca in mod corect sustine recurenta ca utilizatorul din cadrul contractului de leasing este un tert, (penitus extranei), o persoana straina de contractul de asigurare, care nu a participat, nici direct si nici prin reprezentare, la incheierea contractului. Desi instantele de fond isi intemeiaza solutia de admitere a actiunii pe pretinsul cumul al raspunderii contractuale cu raspunderea delictuala, fara a mai relua considerentele mai sus aratate, instanta constata ca un atare cumul nu este permis de lege. In mod impropriu, admiterea actiunii in raspundere delictuala s-a fundamentat pe pretinsa neexecutare, de catre asigurator, a unei obligatii contractuale (plata despagubirii, urmare producerii riscului asigurat).
Or, in acest context sunt incidente doar regulile raspunderii contractuale, situatie in care reclamanta, nefiind parte in contractul de asigurare, pentru a fi titular al dreptului de despagubire (parte in raportul juridic dedus judecatii) si a justifica calitatea procesuala activa, ar fi trebuit sa dovedeasca fie titlul de beneficiar al despagubirii (beneficiar desemnat al asigurarii), fie existenta unui mandat acordat, in acest sens, de catre asiguratul – firma de leasing si proprietar al bunului avariat. Ca atare, este intemeiata critica referitoare la gresita aplicare a prevederilor art. 2, art. 8, art. 24 si art. 25 din Legea nr. 136/1995, act normativ abrogat actualmente prin O.U.G. nr. 54/2016, dar aplicabil raportului dedus judecatii conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cata vreme instanta de apel nu a stabilit daca reclamanta are sau nu actiune directa impotriva asiguratorului. Concret, se impunea o analiza efectiva a clauzelor contractului de leasing financiar, spre a se putea statua daca asiguratul, cel care are un interes in legatura cu bunul asigurat, in sensul art. 25 din Legea nr. 136/1995, in forma in vigoare anterior abrogarii prin art. 92 pct. 1 si art. 221 din Legea nr. 71/2011, a mandatat sau nu utilizatorul cu promovarea unei actiuni directe impotriva asiguratorului. Numai dupa clarificarea acestor aspecte, referitoare la calitatea procesuala activa a reclamantei in promovarea actiunii impotriva recurentei – asigurator, pot fi analizate si celelalte critici formulate prin cererea de recurs referitoare la gresita aplicare a normelor legale privind rezilierea contractului de asigurare, pentru neindeplinirea obligatiei constand in plata primei de asigurare, gresita stabilire a cuantumului despagubirii, prin raportare la riscurile acoperite, inexistenta obligatiei de indemnizare a prejudiciului moral s.a.m.d.
Fata de considerentele anterior expuse, referitoare la imposibilitatea cumulului raspunderii civile contractuale cu raspunderea delictuala si necesitatea precizarii explicite, de catre parte, a cauzei cererii de chemare in judecata, se impune a reconsidera in ce masura obligatia dedusa judecatii poate fi considerata o obligatie plurala solidara. Astfel, obligatia solidara pasiva se poate naste in temeiul legii (art. 1003 C. civ.), insa cele doua societati parate nu puteau cauza, in comun, prin fapta lor ilicita, prejudiciul pretins. De asemenea, este adevarat ca solidaritatea pasiva se poate naste si prin conventia partilor, dar reclamanta are raport juridic contractual doar cu firma de leasing si este tert fata de contractul de asigurare. Chiar daca s-ar aprecia existenta unei actiuni directe impotriva asiguratorului, in baza contractului de asigurare perfectat de cele doua parate, este cert ca cele trei parti in litigiu nu au perfectat un acord tripartit, care sa includa o manifestare de vointa referitoare la solidaritatea pasiva.
Fata de cele mai sus aratate, constata ca instanta de apel nu a stabilit, in raport cu fiecare dintre cele doua parate si prin analiza concreta a fiecarui capat de cerere ce formeaza petitul actiunii, care este cauza (fundamentul juridic) al litigiului. Totodata, numai dupa deplina lamurire a cadrului procesual, putea proceda la completa determinare a imprejurarilor de fapt si la corecta aplicare a legii, tinand seama si de problemele de drept deja dezlegate prin prezenta decizie.
In consecinta, potrivit art. 312 alin. (3) si alin. (5) raportat la art. 304 pct. 7 si pct. 9 si art. 314 C. proc. civ., Inalta Curte a admis recursul declarat de parata E. SA si a casat in parte decizia atacata, numai in ceea ce priveste apelul declarat de aceasta parata, cu consecinta trimiterii cauzei spre rejudecare, la aceeasi instanta.
Atata vreme cat recursul declarat de parata SC D. IFN SA a fost constatat nefondat, urmeaza a obliga aceasta parte, aflata in culpa procesuala, la plata cheltuielilor de judecata solicitate de intimata A., insa numai in masura in care aceste cheltuieli, constand in contravaloare transport si onorariu avocat, au fost generate de apararile formulate pentru combaterea acestei cai de atac, conform art. 274 alin. (1) si (2) raportat la art. 276-277 C. proc. civ