Actiune in pretentii. Conditii si efecte din perspectiva interpretarii notiunii de factura pro forma
Din punct de vedere juridic, o factura pro forma are caracterul unei oferte pe care emitentul trebuie sa o respecte pe toata durata de valabilitate a acesteia, avand doar caracter informativ, si nu obligatoriu pentru primitor, care genereaza obligatii pentru vanzator, cum ar fi obligatia de pastrare a pretului anuntat pentru intreaga perioada de valabilitate a ofertei cuprinse in aceasta factura, si care exprima doar intensia de tranzactionare, respectiv cea a vanzatorului de a livra si cea a cumparatorului de a achizitiona marfuri sau servicii.
O factura pe care este inscrisa mentiunea „pro forma” nu are nicio valoare juridica pentru cel care o primeste, nu genereaza niciun fel de obligatii pentru acesta, respectiv nu atesta transferul de proprietate asupra bunurilor mentionate in ea, astfel incat este nelegala retinerea de catre instanta a existentei unui contract intre parti doar pe baza unei astfel de facturi pro forma si fara a se fi intalnit acordul de vointa al acestora asupra unui element esential al contractului, si anume pretul.
Prin urmare, o factura pro forma nu poate constitui temei pentru angajarea raspunderii civile contractuale, in lipsa unui contract si in conditiile existentei unui delict, ci doar pentru angajarea raspunderii civile delictuale.
Sectia a II-a civila, Decizia nr. 352 din 4 februarie 2015
Prin sentinta civila nr. 6190 din 18.10.2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila a fost respinsa actiunea formulata de SC C.P.W. SRL, in contradictoriu cu paratele SC H. SA si SC R.S. SRL, ca neintemeiata si s-a dispus obligarea reclamantei la 5.500 lei cheltuieli de judecata catre parata SC H. SA.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta a retinut ca, prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, Sectia a VI-a civila sub nr. xx22/3/2011, reclamanta SC C.P.W. SRL a chemat in judecata paratele SC H. SA si SC R.S. SRL, solicitand instantei ca prin hotararea ce va pronunta sa dispuna obligarea acestora in solidar la plata contravalorii lipsei de folosinta a doua utilaje de constructii (un buldozer si un excavator) pe perioada 25.05.2010 – 09.09.2010, estimata provizoriu la suma de 100.001 lei.
In motivarea cererii s-a aratat ca reclamanta este proprietara celor doua utilaje de constructii, in temeiul contractului de vanzare incheiat cu societatea de nationalitate spaniola SC P. SL. Utilajele au fost aduse in Romania in primavara anului 2010, spre sfarsitul lunii mai. Primul utilaj, buldozerul C. D6H a fost lasat in curtea unor cunoscuti din Comuna Vitel, judetul Deva si imediat a disparut. Reclamanta a aflat mai tarziu ca de la 25.05.2010 utilajul se afla in detinerea paratei SC R.S. SRL, fara acordul sau. Ulterior a fost adus in tara si celalalt utilaj care, de asemenea, a ajuns in posesia paratei SC R.S. SRL, a dat apoi utilajele societatii H., cea din urma folosindu-le la obiectivele sale de constructie.
Din adresa comunicata reclamantei la data de 21.09.2010 a rezultat ca intre societatile parate a existat un contract de inchiriere cu privire la utilaje. Reclamanta a solicitat restituirea bunurilor de la SC R.S. SRL, insa, fata de refuzul si amenintarile acesteia, de faptul ca nu se cunostea locatia utilajelor, a incercat sa ajunga la un acord cu privire la folosirea bunurilor. Parata a facut oferte neserioase si abuzive care nu au putut fi acceptate. In urma refuzului paratei de a arata unde se gasesc utilajele, in luna septembrie 2010, dupa cautari indelungi, reprezentantul reclamantei a aflat locul situarii lor si le-a ridicat din santierele SC H.
Invocarea de catre parata H., in notificarea nr. 10677/21.09.2010, a existentei unei facturi proforme, emisa de reclamanta in favoarea SC R.S. SRL la data de 01.07.2010, nu dovedeste existenta unui contract comercial. Factura, care nu a fost emisa de reprezentantul reclamantei, putea sa reprezinte, in cel mai rau caz, o oferta neurmata de acceptare nici in mod expres si nici prin faptul platii de catre SC R.S. SRL. Faptul ca cea de a doua parata a aratat ca nu a achitat factura deoarece ar fi existat un dezacord cu privire la includerea sau nu a valorii TVA era inca un argument in sprijinul faptului ca nu a existat niciun acord cu privire la folosinta bunurilor. Cuvantul „probabil” din notificarea SC H. SA din data de 21.09.2010, dovedea faptul ca aceasta societate nu cunostea sau a avut un dubiu ca au existat raporturi comerciale intre SC R.S. si reclamanta.
In sustinerea cererii s-au depus la dosar inscrisuri.
In cauza s-au incuviintat si administrat probe cu inscrisuri, interogatoriu, martori si expertiza tehnica.
Dupa efectuarea raportului de expertiza reclamanta si-a majorat pretentiile la suma de 161.235 lei si a achitat diferenta de taxa de timbru.
Tribunalul a respins ca neintemeiata cererea de chemare in judecata pentru urmatoarele motive:
Potrivit contractului de vanzare-cumparare incheiat la data de 25.05.2010 societatea P. SL a vandut reclamantei trei echipamente: C. D6H, M. TG 410 A si G.T.L.
La data de 26.05.2010 a fost emisa factura fiscala pentru utilaje.
Reclamanta nu a depus la dosar vreun inscris din care sa rezulte data exacta la care utilajele au fost aduse in Romania, astfel incat, cel putin fata de data incheierii contractului de vanzare si a emiterii facturii fiscale apare ca neintemeiata pretentia acesteia in sensul ca paratele ar datora vreo suma de bani incepand cu 25.05.2010.
In cuprinsul adresei nr. 10677/21.09.2010 parata H. SA a aratat ca a inchiriat mai multe utilaje de la R.S. SRL in temeiul unui contract, iar avand in vedere factura profoma CAS nr. 0345/01.07.2010 emisa de reclamanta este dovedit faptul ca intre aceasta si a doua parata au existat relatii comerciale si probabil mai exista.
S-a considerat ca sustinerile H. SA corespund realitatii. Inca din luna ianuarie 2010, prin contractul nr. 148 aceasta a inchiriat de la R.S. SRL, impreuna cu personalul de deservire, o serie de utilaje. La data de 01.06.2010, prin Act aditional la contract a fost completata lista echipamentelor si cu un excavator D., inchiriat de asemenea cu personalul deservent al R.S. SRL. Prin procesul-verbal nr. 150/05.02.2010 un utilaj buldozer marca K. a fost inlocuit cu un buldozer marca C.
Anterior incheierii actului aditional, H. SA a solicitat R.S. SRL sa-i puna la dispozitie copiile cartii de identitate ale autovehiculelor inchiriate si inscrisurile care atesta proprietatea sau dreptul de inchiriere asupra acestora.
Prin intampinarea formulata in cauza, parata SC R.S. SRL a aratat ca in luna mai 2010, prin intermediul „cunoscutilor” (cum a aratat reclamanta in actiune) din Comuna Vetel, judetul Deva, a luat legatura cu reclamanta pentru a inchiria de la aceasta doua utilaje, iar in aceste conditii reprezentantul sau legal s-a intalnit cu reprezentantul reclamantei, numitul J.C.G., la Sibiu, unde s-a discutat inchirierea utilajelor, la valoarea de piata (1.500 euro, TVA inclus). In aceste conditii reclamanta a emis factura CAS nr. 0345/01.07.2010 pentru folosinta utilajelor in luna iunie. Intrucat in factura nu se tinea cont de chiria pentru fiecare utilaj si de TVA-ul inclus s-au initiat noi convorbiri cu numita M.F.A., angajata reclamantei, deoarece administratorul se afla in Spania. In cea de a doua factura, CAS nr. 0359/31.07.2010 s-a tinut cont de chiria lunara, insa la valoarea de 15.772,80 lei s-a ajuns prin aplicarea TVA de 24%, fapt care contravenea intelegerii cu reclamanta. Prin urmare, facturile au fost refuzate la plata.
La dosarul cauzei s-au depus intr-adevar cele doua facturi fiscale emise de reclamanta, purtand semnatura si stampila rotunda, contrar celor aratate de reclamanta in raspunsul la intrebarea 2 din interogatoriu. Faptul, neprobat de altfel, ca semnatura de pe cele doua facturi nu ar apartine reprezentantului legal al reclamantei nu poate atrage, eventual, raspunderea decat persoanei care s-a substituit pretinsului reprezentant.
Cele aratate de parata R.S. SRL prin intampinare au fost confirmate de martorul audiat de instanta chiar la cererea reclamantei.
Acesta a aratat ca a adus in Romania un excavator pe care trebuia sa-l transporte la Sibiu. Ulterior, persoana de contact din Romania a societatii spaniole i-a cerut sa-l duca la Vetel in curtea unei persoane pe care nu o cunostea. Dupa cateva zile a adus in tara un buldozer, iar la indicatia aceleiasi persoane l-a dus in Petrosani. Acolo a luat legatura cu o alta persoana de contact pe nume R., s-a intalnit cu acesta si a incercat sa lase utilajul intr-o alta curte, insa nu s-a putut deoarece distrugea asfaltul. Utilajul a fost lasat astfel in afara curtii.
Martorul a precizat ca l-a contactat pe numitul R. la indicatia persoanei de contact din Romania a reclamantei („H.”), mai mult, in iulie 2010 patronul societatii spaniole a venit in Romania si s-a intalnit chiar el cu numitul R., cerandu-i sa aduca utilajele la locul unde fusesera depozitate.
Din probele administrate s-a retinut ca intre reprezentantii celor doua societati a existat o intelegere in legatura cu inchirierea utilajelor si pentru un anumit pret, in acest sens fiind emise si cele doua facturi fiscale pe care, insa, societatea R.S. SRL a refuzat sa le achite.
Prin urmare, tribunalul a considerat ca nu au fost intrunite in cauza conditiile raspunderii civile delictuale, invocata de reclamanta, neexistand o fapta ilicita in sarcina nici uneia dintre parate.
Vazand si dispozitiile art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecata catre parata H. SA.
Impotriva sentintei civile nr. 6190 din 18.10.2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila a declarat apel apelanta SC C.P.W. SRL. Aceasta a solicitat admiterea apelului, schimbarea in tot a sentintei apelate in sensul admiterii cererii de chemare in judecata, astfel cum a fost precizata, si obligarea paratelor SC R.S. SRL si SC H. SA, in temeiul raspunderii civile delictuale la plata contravalorii lipsei de folosinta a celor doua utilaje de constructii pe perioada 25.05.2010 – 09.09.2010, in cuantumul reiesit din raportul de expertiza efectuat in cauza.
Analizand apelul prin prisma motivelor de apel expuse, instansa a constatat ca nu este fondat pentru urmatoarele considerente:
S-a resinut ca nu sunt indeplinite conditiile raspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 C. civ. pentru ca nu a fost probata existenta faptei ilicite constand in folosirea fara drept a utilajelor proprietatea reclamantei de catre cele doua parate. Astfel cum a retinut prima instanta, apelanta-reclamanta a emis la datele de 01.07.2010 si 31.07.2010 doua facturi pro forma in care s-a mentionat motivul emiterii lor ca fiind „prestari servicii excavator D.S. 201, buldozer C. D6H, santier Petrosani”.
Este adevarat ca aceste facturi pro forma nu dovedesc prin ele insele incheierea unui contract de inchiriere a utilajelor proprietatea apelantei-reclamante, insa au valoarea juridica a unei oferte de a contracta din partea reclamantei cu privire la incheierea unui asemenea contract.
Societatile intimate au negat savarsirea de catre acestea a vreunei fapte ilicite si au sustinut atat la fond, cat si in apel existenta unor raporturi contractuale intre societatea reclamanta si parata SC R.S. SRL, raporturi care, avand o natura comerciala, pot fi probate potrivit art. 46 C. com. 1887 cu orice mijloace de proba, inclusiv cu martori.
Din analiza declaratiilor martorilor audiati in cauza s-a constatat ca in mod intemeiat a retinut prima instanta ca luarea in detentie in scopul folosirii utilajelor in cauza de catre SC R.S. SRL s-a realizat in baza unei intelegeri initial verbale cu un delegat din partea SC C.P.W. SRL.
Emiterea ulterioara a facturilor pro forma de catre reclamanta catre intimata SC R.S. SRL s-a apreciat ca dovedeste existenta unei asemenea intelegeri verbale si reprezinta oferta de a contracta din partea reclamantei.
Executarea imediata de catre intimata-parata SC R.S. SRL a intelegerii verbale si a ofertei de a contracta emisa de reclamanta are ca efect, conform art. 36 C. com. 1887, incheierea contractului de inchiriere a utilajelor in conditiile ofertei urmata de executarea acesteia.
Fata de cele retinute, s-a apreciat ca in mod corect a considerat prima instanta ca nu se poate retine in sarcina paratei SC R.S. SRL savarsirea faptei ilicite constand in folosirea fara drept a utilajelor, nefiind indeplinite conditiile prevazute de art. 998-999 C. civ. de atragere a raspunderii civile delictuale a acesteia.
Totodata, in mod intemeiat si legal a retinut prima instanta ca nu sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 998-999 C. civ. nici pentru atragerea raspunderii civile delictuale a intimatei-parate SC H. SA, nefiind indeplinita, de asemenea, conditia existentei faptei ilicite. Aceasta a probat folosirea utilajelor respective in temeiul contractului de inchiriere nr. 148/26.01.2010 incheiat cu SC R.S. SA, contract completat prin actele aditionale nr. 1, 2 si 3.
Avand in vedere aceste considerente, instansa a constatat ca sentinta atacata este temeinica si legala, motiv pentru care, in baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.
Impotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC C.P.W. SRL care a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. intrucat instanta de apel a aplicat in mod eronat dispozitiile art. 998 – 999 C. civ.
In dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta critica aspectele de nelegalitate, cu referire la valoarea juridica a facturilor pro forma si arata ca acest inscris nu poate sa aiba valoare nici contabila si nici juridica de contract dintre reclamanta si parata SC R.S. SA, pentru simplul motiv ca legea nu ii recunoaste o asemenea putere.
Referitor la incheierea contractului (in speta, comercial – fata de dispozitiile Codului comercial, in vigoare la data respectiva), arata ca incheierea contractelor presupune de regula negocieri intre partenerii contractuali si o intreaga procedura ce parcurge mai multe etape, iar in spesa nu a rezultat nici existensa ofertei reclamantei, nici acceptarea paratei si, cu atat mai pusin un acord de voinsa al parsilor cu privire la exploatarea celor doua utilaje.
Referitor la raspunderea civila recurenta arata ca au fost gresit aplicate dispzisiile art. 998 si 999 vechiul C. civ., aplicabil in cauza, pentru ca instansa a ignorat ca, in lipsa unui contract si in codisiile existensei unui delict, devin incidente dispozisiile care atrag raspunderea civila delictuala, raportul dintre raspunderea civila delictuala si cea contractuala fiind cel de la general la special in sensul ca raspunderea delictuala alcatuieste dreptul comun al raspunderii civile.
Recurenta a criticat decizia instansei de apel si din perspectiva gresitei aplicari a dispozisiilor legale privitoare la administrarea probatoriilor in cauza, cu referire expresa la art. 1169 C. civ. si art. 1191 C. civ. A aratat in continuare ca au fost incalcate normele legale in privinta probelor admisibile a dovedi existenta contractului (in afara faptului ca nu a identificat efectiv natura acestuia, spre a verifica dispozitiile aplicabile: de exemplu, in cazul contractelor de locatiune este posibila proba cu martori spre a dovedi existenta contractului, insa doar in cazul imobilelor – art. 1416 C. civ.).
Considera ca a fost depasit insasi intelesul dat de parti neechivoc celor doua facturi emise (despre care sustine ca nu au atras raspunderea acesteia nici chiar ca oferta de contractare, nefiind semnata de reprezentantul sau legal), anume de factura pro forma (prefactura), nicidecum de factura fiscala consemnand obligatii de plata nascute dintr-un contract.
Sustine ca au fost interpretate gresit probele administrate, neobservandu-se intocmai situatia de fapt rezultand din declaratia martorului propus de reclamanta, care confirma ipoteza reclamnatei, anume ca i-a cerut insistent reprezentantului paratei SC R.S. SRL sa inapoieze utilajele la locul unde fusesera initial depozitate (comuna Vetel), dar, in schimb, din declaratie nu rezulta nici faptul ca martorul stie ca partile ar fi convenit fara echivoc asupra termenului folosintei si pretului concret, dar nici asupra naturii efective a discutiilor. Mai arata ca proba testimoniala nici nu era admisibila potrivit art. 1191 C. civ.
Recurenta subliniaza ca in conditiile in care aceasta sustinea subzistenta raspunderii generale (delictuala), iar parata invoca raspunderea speciala (contractuala), facand aceasta propunere instantei, conform art. 1169 C. civ., proba trebuia sa o faca, insa numai cu inscrisuri ( art. 1191 alin. 1 C. civ.).
Considera ca pe langa faptul ca nici natura „eventualei” intelegeri (contract) nu a fost stabilita, insasi parata prin intampinare a recunoscut ca intelegerea nu s-a materializat din cauza controverselor (neintelegerilor) asupra pretului, element esential al contractului.
Recurenta apreciaza ca resinerea raspunderii contractuale atrage o solutie nu numai gresita, dar si neechitabila, caci este pusa in imposibilitatea de a se apara de institutiile statului impotriva actiunilor efectuate cu rea-credinta de catre terte persoane impotriva dreptului sau de proprietate.
Apreciaza recurenta ca fasa de parata SC R.S. SRL se regaseste pe taram delictual si sunt intrunite cerintele raspunderii civile delictuale.
Considera ca aceeasi forma de raspundere civila operaza si fasa de cea de-a doua parata – SC H. SA, iar fapta acesteia ilicita cu caracter delictual consta in folosirea utilajelor fara a se asigura ca persoana juridica de la care le inchiriaza le detine cu temei, vinovatia fiind atrasa fie chiar si sub forma culpei celei mai usoare. In opinia sa, SC H. SA stia de lipsa temeiului detinerii celor doua utilaje de catre SC R.S. SRL, cat timp nu s-a opus si nu a invocat contractul de inchiriere cu ocazia ridicarii utilajelor de catre reclamanta in luna septembrie.
Fata de aceste considerente, a solicitat admiterea recursului astfel cum s-a solicitat mai sus.
Prin intampinarea depusa in dosarul de recurs, intimata SC H. SA a solicitat respingerea caii de atac formulate impotriva deciziei pronunsate de instansa de apel, ca neintemeiata. S-a invederat ca H. SA, prin Sucursala „Olt Superior” a inchiriat, prin contractul nr. 148/26.01.2010 incheiat cu R.S. SRL, mai multe utilaje, si nu a facut altceva decat sa-si respecte obligatiile contractuale. Toate utilajele au fost inchiriate impreuna cu personalul de deservire, neexistand practic nicio posesie a H. cu privire la bunuri.
Analizand decizia atacata prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Inalta Curte de Casasie si Justisie a constatat ca recursul este fondat, hotararea atacata fiind data cu aplicarea gresita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) pentru urmatoarele considerente:
Factura pro forma, din punct de vedere contabil, nu este un document justificativ in baza caruia sa se poata inregistra in contabilitate bunurile si serviciile achizitionate – in acest sens fiind necesara factura fiscala aferenta dar si un contract pentru operatiunea ce face obiectul facturii fiscale, astfel cum prevad: Legea contabilitatii nr. 82/1991; Ordinul ministrului finantelor publice nr. 3.055/2009 pentru aprobarea Reglementarilor contabile conforme cu directivele europene; Ordinul ministrului economiei si finantelor nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile; Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal; Hotararea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal; Ordinul ministrului finantelor publice nr. 185/2007 pentru aprobarea modelului si continutului unor formulare prevazute la titlul III din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare. Asadar, factura pro forma nu este document nici de incasare si nici de plata, nu reprezinta document justificativ de inregistrare nici in contabilitatea celui care o emite si nici in contabilitatea celui care o primeste.
Din punct de vedere juridic, factura pro forma are caracterul unei oferte pe care emitentul trebuie sa o respecte pe toata durata de valabilitate a acesteia. Ea are doar caracter informativ, si nu obligatoriu pentru primitor. Aceasta genereaza obligatii pentru vanzator, cum ar fi obligatia de pastrare a pretului anuntat pentru intreaga perioada de valabilitate a ofertei cuprinse in factura pro forma. Ea exprima doar intensia de tranzactionare, respectiv cea a vanzatorului de a livra si cea a cumparatorului de a achizitiona marfuri sau servicii. Reprezinta o forma de pre-facturare fara obligatia platii.
O factura pe care este inscrisa mentiunea „pro forma” nu are nicio valoare juridica pentru cel care o primeste, nu genereaza niciun fel de obligatii pentru acesta, respectiv nu atesta transferul de proprietate asupra bunurilor mentionate in ea. Cel care primeste o factura „pro forma” nu are nicio obligatie, de niciun fel, in nicio conditie si sub nicio forma, fata de emitentul acesteia.
Transmiterea unei facturi pro forma se face numai de un vanzator si numai catre un potential cumparator si poate avea caracterul de „invitatie”, de „oferta”, de „propunere” de cumparare, comunicand caracteristicile produselor, pretul acestora, conditiile de livrare, de achitare a contravalorii lor etc.
Cat priveste incheierea unui contract, este evident ca el nu se poate considera perfectat decat din momentul in care cererea si oferta s-au intalnit, iar parsile si-au manifestat neechivoc acordul de voinsa. Oferta si acceptarea sunt manifestari de vointa distincte.
Oferta este o manifestare de vointa prin care se exprima o propunere de a contracta adresata unei persoane sau publicului. Pentru a fi operanta ea trebuie sa se exteriorizeze, constienta, neviciata si cu intentia de a angaja din punct de vedere juridic intr-o declaratie de vointa si trebuie sa fie exprimata, reala, serioasa. O oferta ”jocandi cauza” sau din curtoazie nu poate produce efecte. De asemenea, oferta trebuie sa fie ferma, neechivoca, precisa si completa.
Acceptarea ofertei trebuie sa indeplineasca si ea mai multe conditii: sa fie o declaratie expresa de vointa, neindoielnica, cu intentia de a se obliga si sa consimta toate obligatiile puse de ofertant, deci sa coincida cu oferta.
Daca acceptantul inselege sa modifice conditiile ofertei punand noi conditii, aceasta reprezinta un refuz al ofertei si exprima o noua oferta. Deci, rolurile se inverseaza. Ca sa fie considerata o noua oferta, propunerea trebuie sa indeplineasca toate conditiile unei oferte: acceptarea trebuie sa intervina inainte ca oferta sa fi fost revocata, sa fi devenit caduca.
Importanta determinarii momentului si locului formarii contractului este deosebita. De acest moment se leaga elemente juridice esentiale: – in acest moment se stabileste daca parsile au sau nu capacitatea de a contracta; – in acest moment se poate aprecia daca consimtamantul este viciat sau nu; – din acest moment se apreciaza cine suporta riscurile contractului; – in raport de acest moment se stabileste legea aplicabila contractului daca partile sunt sub regimuri juridice diferite; – acest moment indica termenul pana cand se poate revoca oferta sau acceptarea; – in raport de locul incheierii contractului se stabileste legea care indica forma actului, instanta competenta; – in cazul actiunii pauliene, creditorii nu pot ataca contractul pentru fraudarea drepturilor decat daca fac dovada ca au un drept anterior incheierii contractului.
Cat priveste raspunderea civila, art. 998 vechiul C. civ., aplicabil in cauza, consacra un principiu general, ce corespunde unor cerinte de echitate sociala si securitate juridica, cei lezati printr-un fapt prejudiciabil pot exercita actiunea in despagubire pentru repararea prejudiciului suferit.
Pentru ca actiunea in daune-interese sa fie admisibila, dupa principiul general statuat in art. 998 C. civ., dispozitiile art. 999 C. civ. cer ca fapta ilicita sa imbrace forma delictului sau cvasidelictului civil, respectiv pentru prejudiciul cauzat cu intentie sau prin neglijenta ori incompetenta persoanei responsabile.
Prin urmare, delictul civil si, implicit, cvasidelictul sau, mai exact, culpa ca izvor de obligatii este din punct de vedere al notiunii de drept mult mai cuprinzatoare decat ideea de contract deoarece obligatia nascuta din delict, ca sanctiune a faptului ilicit, se produce fie ca autorul delictului era legat prin contract si este in legatura cu executarea sa, fie in afara oricarei legaturi contractuale.
Cu alte cuvinte, raportul dintre raspunderea civila delictuala si cea contractuala este cel de la general la special in sensul ca raspunderea delictuala alcatuieste dreptul comun al raspunderii civile, astfel ca odata ce nu sunt indeplinite conditiile raspunderii civile contractuale intr-o situatie data, in masura in care s-a produs un fapt ilicit culpabil, opereaza raspunderea delictuala pentru repararea prejudiciului. Distinctia deriva, deci, nu din notiunea de culpa care, corespunzand caracterului ilicit al unui fapt, este identica, unica cu sine insasi, ci din originea obligatiunii care a fost incalcata, respectiv o obligatie generala de prudenta si diligenta de a nu prejudicia sau o obligatie stipulata intr-un contract preexistent.
Inalta Curte de Casasie si Justisie va resine si gresita aplicare de catre instansa de apel a art. 1169 C. civ. si art. 1191 C. civ.
Potrivit art. 1169 C. civ.: ”Cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca.”, iar conform art. 1191 C. civ.: ”Dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decat prin act autentic, sau prin act sub semnatura privata.”.
In speta, instanta a incalcat normele legale in privinta probelor admisibile a dovedi existenta contractului, in afara faptului ca nu a identificat efectiv natura acestuia, spre a verifica dispozitiile aplicabile. In plus, a depasit intelesul dat de parti neechivoc celor doua facturi emise, anume de facturi pro forma, nicidecum de facturi fiscale consemnand obligatii de plata nascute deja dintr-un contract.
Cat priveste proba testimoniala, ea nu era admisibila potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. pentru a dovedi existenta unui contract (ad probationem, nu ad validitatem).
De asemenea, in conditiile in care reclamanta sustinea atragerea raspunderii generale (delictuala), iar parata invoca raspunderea speciala (contractuala), facand aceasta propunere instantei, conform art. 1169 C. civ., proba trebuia sa o faca numai cu inscrisuri potrivit art. 1191 alin. (1) C. civ.
Mai mult, pe langa faptul ca nici natura contractului nu a fost stabilita, insasi parata prin intampinare a recunoscut ca intelegerea nu s-a materializat din cauza controverselor asupra pretului, element esential al contractului.
Reclamanta nu critica existensa unui contract intre cele doua parate, ci faptul ca in mod nelegal, pe baza unor facturi pro forma si fara a se fi intalnit acordul de voinsa al parsilor asupra unui element esensial al contractului – presul, s-a resinut existensa unui contract intre reclamanta si parata SC R.S. SRL. Continuand sirul deducsiilor logico-juridice gresite, instansa de apel a apreciat ca acest „contract” intre reclamanta si parata SC R.S. SRL poate sa justifice legalitatea contratului de exploatare a utilajelor de catre SC H. SA.
In aceste conditii, a retine intr-o singura fraza incidenta raspunderii contractuale determina o solutie profund nelegala a instansei de apel, care lasa neocrotit dreptul de proprietate al reclamantei sub aspectul atributelorusus si fructus.
Apreciind ca in spesa, fara echivoc, ne regasim pe taram delictual, intrucat reclamanta a investit instansa cu o cerere in raspundere civila delictuala, administrand un probatoriu adecvat, in condisiile in care paratele nu s-au aparat pe calea unei cereri reconvensionale si nici nu au administrat un probatoriu legal, apt sa demonstreze existensa unei alte forme de raspundere civila, se impune casarea deciziei si judecarea pricinii in limitele investirii.
Altfel spus, intrucat pricina a fost solusionata din perspectiva raspunderii civile contractuale, reclamanta investind instansa cu o cerere intemeiata pe raspunderea civila delictuala, cu ignorarea principiului disponibilitasii, dar si cu aplicarea unor temeiuri de drept gresite la o situasie de fapt pe deplin stabilita, singura solusie pe care o poate pronunsa Inalta Curte de Casatie si Justitie si care respecta principiul dublului grad de jurisdicsie este casarea cu trimitere spre rejudecare.
Cat priveste cheltuielile de judecata, acestea urmeaza a fi analizate cu prilejul rejudecarii, moment la care se va putea stabili cine este „partea cazuta in pretensii”, conform art. 274 C. proc. civ.
Pentru toate considerentele de fapt si de drept resinute, Inalta Curte de Casasie si Justisie, conform art. 312 C. proc. civ., a admis recursul declarat de reclamanta SC C.P.W. SRL impotriva deciziei civile nr. 374/2014 din 28 mai 2014 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VI-a civila, a casat decizia recurata si a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta de apel.