31 March 2018

Necompetenta materiala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie in solutionarea recursurilor declarate impotriva hotararilor pronuntate de tribunal, ca instanta de apel, in cererile evaluabile in bani in valoare de pana la 200.000 lei inclusiv

Recunoasterea, ca efect al pronuntarii deciziei nr. 369/2017 de catre Curtea Constitutionala, a caii de atac a recursului impotriva hotararilor pronuntate in apel de tribunal, in cererile evaluabile in bani in valoare de pana la 200.000 lei inclusiv, dar si lipsa unei modificari legislative ulterioare Codului de procedura civila, care sa fi stabilit instanta careia urma sa ii revina competenta de a solutiona asemenea recursuri, sunt imprejurari care au determinat existenta unui veritabil vid legislativ sub acest aspect.

Cum, de lege lata, nicio norma nu justifica nici competenta Inaltei Curti, nici cea a curtilor de apel in solutionarea acestor recursuri, devin incidente prevederile continute de art. 5 C.proc.civ., iar instanta competenta se impune a fi determinata prin prisma interpretarii istorice si logice a textelor legale si a principiilor dreptului procesual civil si organizarii judiciare.

Asadar, competenta materiala trebuie stabilita prin aplicarea principiului organizarii judecatoresti in sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se implini dezideratul realizarii de catre instante a controlului judiciar din treapta in treapta, dispozitiile legale relevand ca un atare sistem, in materie procesual civila, ramane expresia unei viziuni constante.

 Sectia a II-a civila, Decizia nr. 1793 din 5 decembrie 2017

Prin cererea inregistrata la 24.12.2015 pe rolul Judecatoriei C., astfel cum a fost modificata, ca urmare a formularii la data de 08.04.2016 a unei cereri de renuntare partiala la judecata, reclamantii P.M.S. si P.C. au chemat in judecata pe paratele RB S.A. si RB S.A. – Agentia Piata Unirii, solicitand instantei ca prin hotararea pe care o va pronunta sa constate caracterul abuziv al clauzelor prevazute la art. 3.14 si la art. 5.5 din contractul de credit nr. xxx, incheiat de parti la 28.08.2008 si, in consecinta, sa constate nulitatea absoluta a acestora si sa dispuna inlaturarea lor; de asemenea, au solicitat sa fie obligate paratele, in solidar, la restituirea echivalentului in lei la data platii a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, precum si a dobanzii legale aferente acestor sume, de la data incasarii lor de catre parata si pana la data restituirii; au pretins si obligarea paratelor la plata cheltuielilor de judecata.

Prin sentinta civila nr. 6173/24.06.2016, Judecatoria C. a respins cererea de chemare in judecata ca neintemeiata.

Impotriva acestei sentinte, P.M.S. si P.C. au declarat apel, criticand-o pentru nelegalitate si netemeinice.

Prin decizia civila nr. 549/24.04.2017, Tribunalul C. a admis apelul si a schimbat sentinta atacata, in sensul ca a admis in parte actiunea, a constatat caracterul abuziv si nulitatea absoluta a clauzei inserate la art. 3.14 din contractul de credit nr. xxx/28.08.2008 si, in consecinta, a dispus inlaturarea acestei clauze din contract si a obligat paratele sa restituie reclamantilor echivalentul in lei la data platii a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, de la data semnarii contractului si pana la pronuntarea hotararii, la care se adauga dobanda legala, calculata incepand cu data incasarii sumelor, pana la restituirea acestora; a obligat paratele la plata catre reclamanti a sumei de 1.425 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, a mentinut celelalte dispozitii ale sentintei apelate si a obligat intimatele sa plateasca apelantilor suma de 750 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata in apel.

Impotriva acestei decizii, RB S.A. a declarat recurs, solicitand casarea sa, cu consecinta respingerii capetelor de cerere vizand constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 3.14 din contractul de credit si restituirea sumelor incasate cu titlu de comision de administrare, precum si a celor reprezentand cheltuieli de judecata.

In motivare, a reiterat situatia de fapt si istoricul litigiului si a sustinut ca instanta de apel a incalcat si a aplicat gresit dispozitiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, coroborate cu dispozitiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 si art. 970, 1169 si 1079 din Codul civil de la 1864; a invocat, astfel, motivul de casare prevazut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.

Subsumat motivului de recurs invocat, a aratat, in esenta, ca nu sunt indeplinite conditiile cumulative prevazute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 3.14 din contractul de credit, intrucat aceasta face parte din pretul contractului si este prevazuta in mod clar si inteligibil, a fost negociata cu intimatii, nu a produs un dezechilibru semnificativ in defavoarea imprumutatilor, contrar cerintelor bunei-credinte, iar comisionul de administrare a fost legal perceput.

De asemenea, a sustinut ca restituirea sumelor de bani este inadmisibila, aceasta sanctiune nefiind specifica Legii nr. 193/2000, iar instanta nu poate da eficienta efectelor nulitatii reglementate de Codul civil de la 1864, care reprezinta dreptul comun.

Recursul a fost inregistrat pe rolul Tribunalului C. la data de 26.10.2017.

La data de 06.11.2017 tribunalul a inaintat cererea de recurs, impreuna cu dosarul, spre solutionare, Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Dosarul a fost inregistrat pe rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia a II-a Civila la data de 08.11.2017.

 La 28.11.2017 intimatii au depus intampinare, comunicata si recurentei, prin care au invocat exceptia necompetentei materiale a Inaltei Curti de Casatie si Justitie si exceptiile inadmisibilitatii si nulitatii recursului.

Inalta Curte a luat in examinare, cu prioritate, exceptia necompetentei sale materiale, asupra careia, in temeiul art. 132, rap. la art. 494 C.proc.civ., a retinut urmatoarele:

Recursul a fost declarat impotriva unei decizii pronuntate de Tribunalul C., in apel, intr-o cerere evaluabila in bani in valoare de pana la 200.000 lei.

Potrivit art. 483 alin. 2 C.proc.civ., „(…) nu sunt supuse recursului hotararile pronuntate in (…) cereri evaluabile in bani in valoare de pana la 500.000 lei inclusiv (…).

Legea nr. 2/2013, de punere in aplicare a noului Cod de procedura civila, a cuprins o dispozitie tranzitorie, care a marit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 lei la 1.000.000 lei, in art. XVIII alin. 2, iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca aceasta dispozitie sa se aplice in procesele pornite incepand cu data intrarii in vigoare a legii si pana la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O prima concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este in sensul ca, in conceptia legiuitorului, noul Cod de procedura civila nu a mai deschis  calea extraordinara de atac a recursului impotriva hotararilor pronuntate in cereri evaluabile in bani, in valoare de pana la 1.000.000 lei.

In prima instanta, competenta de solutionare a unor asemenea litigii a fost partajata intre judecatorii si tribunale, in functie de criteriul valoric, dupa cum rezulta din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) si a art. 95 pct. 1 C.proc.civ.; astfel, judecatoriile solutioneaza, in prima instanta, cererile evaluabile in bani in valoare de pana la 200.000 lei inclusiv, iar tribunalele – pe cele a caror valoare depaseste acest nivel.

Hotararile astfel pronuntate de catre judecatorii au fost supuse apelului la tribunal si, intrucat noul Cod de procedura civila nu a deschis calea de atac a recursului impotriva deciziilor date de tribunal in apel, nu a fost stabilita nicio norma de competenta care sa determine instanta careia i-ar reveni atributul judecarii recursurilor impotriva deciziilor pronuntate de tribunale in asemenea conditii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscuta ca efect al pronuntarii de catre Curtea Constitutionala a deciziei nr. 369/2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat ca sintagma „precum si in alte cereri evaluabile in bani in valoare de pana la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsa in art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013 este neconstitutionala.

In speta, hotararea atacata a fost pronuntata la data de 24.04.2017, deci anterior publicarii deciziei nr. 369/2017 a Curtii Constitutionale in Monitorul Oficial, asa incat efectele sus-mentionatei decizii nu sunt aplicabile.

Se cuvine subliniat ca, ulterior pronuntarii deciziei nr. 369/2017 de catre Curtea Constitutionala, ar fi fost util ca Parlamentul Romaniei, dand eficienta si continut dispozitiei cuprinse in art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, republicata, sa stabileasca instanta careia urma sa ii revina competenta de a solutiona recursurile declarate impotriva deciziilor pronuntate de tribunale in solutionarea apelurilor promovate impotriva hotararilor judecatoriilor in cererile evaluabile in bani in valoare de pana la 200.000 lei.

Un atare deziderat nu a fost atins insa, asa incat, in prezent, exista un vid legislativ in ceea ce priveste competenta materiala in solutionarea recursurilor impotriva hotararilor pronuntate in cereri evaluabile in bani in valoare de pana la 200.000 lei inclusiv.

Asadar, de lege lata, nu exista nicio norma care sa justifice competenta Inaltei Curti in solutionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotriva, analiza care va fi expusa in continuare releva ca textele de lege in vigoare exclud, in realitate, competenta instantei supreme de a judeca recursurile impotriva hotararilor pronuntate in cereri evaluabile in bani in valoare de pana la 200.000 lei inclusiv.

Potrivit dispozitiilor art. 97 pct. 1 C.proc.civ., „Inalta Curte de Casatie si Justitie judeca recursurile declarate impotriva hotararilor curtilor de apel, precum si a altor hotarari, in cazurile prevazute de lege.

Asadar, prima teza a acestui text a atribuit instantei supreme competenta de solutionare a recursurilor declarate impotriva hotararilor curtilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C.proc.civ. nu consacra exclusivitatea de competenta a Inaltei Curti in solutionarea recursurilor, indiferent de instanta ce a pronuntat hotararea supusa recursului.

Dimpotriva, legea a limitat competenta instantei supreme in solutionarea recursurilor indreptate impotriva altor hotarari decat cele ale curtilor de apel la cazurile de atribuire expresa a competentei; printre acestea din urma, nu se poate identifica o prevedere expresa in sensul ca Inalta Curte ar judeca si recursurile impotriva hotararilor pronuntate de tribunale, in apel.

A doua teza a art. 97 pct. 1 C.proc.civ. se refera la alte hotarari, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale sectiilor Inaltei Curti (cu titlu de exemplu, in caz de respingere a cererii de sesizare a Curtii Constitutionale sau de solutionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotarari) –, in care Inaltei Curti ii revine competenta de a solutiona recursuri, constituita fie in complet al unei Sectii, fie in Completul de 5 Judecatori.

Relevante in expunerea rationamentului care exclude competenta instantei supreme de a judeca recursurile impotriva hotararilor pronuntate in cereri evaluabile in bani in valoare de pana la 200.000 lei inclusiv sunt dispozitiile art. 497 C.proc.civ. care reglementeaza solutiile pe care le poate pronunta instanta suprema in recurs, potrivit carora „Inalta Curte de Casatie si Justitie, in caz de casare, trimite cauza spre o noua judecata instantei de apel care a pronuntat hotararea casata ori, atunci cand este cazul si sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 480 alin. 3, primei instante, a carei hotarare este, de asemenea, casata.

Acest text trebuie inteles insa prin corelare cu dispozitiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C.proc.civ.

Asa fiind, daca in mod expres art. 97 pct. 1 C.proc.civ. atribuie instantei supreme competenta de solutionare a recursurilor declarate impotriva hotararilor curtilor de apel, iar art. 497 C.proc.civ. impune solutia, in caz de casare, a trimiterii cauzei spre o noua judecata instantei de apel, terminologia utilizata impune concluzia ca instanta de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, in materia litigiilor evaluabile in bani in valoare de pana la 200.000 lei, instanta de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru ca acestuia ii revine, prin art. 95 pct. 2 C.proc.civ., competenta de a judeca apelurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii in prima instanta.

Aceste considerente releva ca Inaltei Curti nu ii poate reveni competenta de a solutiona recursuri impotriva hotararilor pronuntate de tribunale, in apel. 

 Desigur ca potrivit art. 483 alin. 3 C.proc.civ., „recursul urmareste sa supuna Inaltei Curti de Casatie si Justitie examinarea, in conditiile legii, a conformitatii hotararii atacate cu regulile de drept aplicabile”, dar intelesul acestor dispozitii trebuie sa reiasa din decelarea intentiei legiuitorului, care consta doar in explicitarea scopului recursului; de altfel, acelasi scop il urmareste si recursul solutionat de tribunale sau de curti de apel, astfel cum se prevede in art. 483 alin. 4 teza finala C.proc.civ., care contine norma de trimitere adecvata.

In considerarea argumentelor expuse mai sus, Inalta Curte nu este instanta de drept comun pentru solutionarea oricarui recurs pentru care nu este prevazuta competenta altei instante, pentru ca o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenta, prin adaugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C.proc.civ., „reguli noi de competenta pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”.

Avand in vedere ca, in speta, nu exista o prevedere legala care sa atraga competenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie in solutionarea prezentului recurs, care vizeaza o hotarare pronuntata de un tribunal, ca instanta de apel – ci, dimpotriva, norme care exclud o asemenea competenta, urmeaza ca exceptia de  necompetenta materiala a Inaltei Curti sa fie admisa.

In ceea ce priveste instanta in favoarea careia competenta urmeaza a fi declinata, se cuvin a fi subliniate urmatoarele aspecte:

Nici dispozitiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. 4 C.proc.civ. nu prevad, in mod expres, competenta curtilor de apel in solutionarea recursurilor declarate impotriva hotararilor pronuntate de tribunale in apel – sens in care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Intr-o atare situatie, devin incidente prevederile de principiu continute de art. 5 C.proc.civ. si se impune determinarea instantei competente sa solutioneze prezentul recurs, prin prisma interpretarii istorice si logice a textelor legale si a principiilor dreptului procesual civil si organizarii judiciare.

Organizarea ierarhica a instantelor judecatoresti, ce rezulta din art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 si din art. 94-97 C.proc.civ., presupune ca investirea instantelor de control judiciar sa se faca din treapta in treapta, instantele superioare investite cu solutionarea unei cai de atac de reformare putand infirma solutiile pronuntate de instantele inferioare.

Astfel, analiza dispozitiilor art. 95, 96 si 97 C.proc.civ. releva organizarea, in sens ierarhic, a instantelor competente sa solutioneze caile de atac.

Lipsa indicarii, in vreuna dintre aceste dispozitii, a instantei competente sa judece recursurile impotriva hotararilor pronuntate in cereri evaluabile in bani, in valoare de pana la 200.000 lei inclusiv, este determinata de conceptia initiala a Codului, de a nu recunoaste recursul impotriva unor asemenea hotarari si de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanta competenta sa le judece, ulterior pronuntarii de catre Curtea Constitutionala a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma „instanta ierarhic superioara” este prezenta in mai multe articole ale Codului de procedura civila – putand fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. 1, art. 64 alin. 4, art. 132 alin. 4, art. 344 , art. 406 alin. 6, art. 410, art. 414 alin. 1, art. 421 alin. 2, art. 437 alin. 1, art. 440 si art. 1071 alin. 1 –, intotdeauna cu scopul de a indica instanta competenta sa solutioneze o cale de atac.

In speta, necompetenta materiala a instantei supreme rezulta din analiza de ansamblu expusa mai sus si, indeosebi, din interpretarea coroborata a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C.proc.civ., asa incat, in conditiile reglementarii actuale, competenta trebuie atribuita, prin aplicarea principiului organizarii judecatoresti in ­­­­­­sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se implini dezideratul realizarii de catre instante a controlului judiciar din treapta in treapta, dispozitiile legale relevand ca un atare sistem, in materie procesual civila, ramane expresia unei viziuni constante.

De aceea, in conditiile pronuntarii deciziei recurate de catre Tribunalul C., competenta de solutionare a recursului apartine Curtii de Apel C., instanta in favoarea careia aceasta a fost declinata, in temeiul art. 132 alin. 1 si 3 C.proc.civ.


Follow Me

facebook linkedin twitter

Comments closed