12 September 2015

Delegarea atributiilor de conducere ale societatii. Raspunderea solidara a administratorilor. Conditii si efecte

Potrivit dispozitiilor art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidar raspunzatori fata de societate pentru stricta indeplinire a indatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.

Astfel, in cazul formularii de catre administratorul caruia i-au fost delegate atributiile de conducere ale societatii si fata de care s-a stabilit, in solutionarea laturii civile a procesului penal, raspunderea fata de societate, in baza art. 1551 din Legea nr. 31/1990, analiza instantei penale nefiind extinsa si la dispozitiile art. 73 alin. (1) lit. e) din aceeasi lege, a unor cereri de chemare in garantie a celorlalti membri ai consiliului de administratie, solidaritatea legala a acestora nu poate fi inlaturata prin aplicarea autoritatii de lucru judecat din hotararea penala, in solutionarea cererilor de chemare in garantie nefiind incidente dispozitiile art. 22 C. pr. pen.

(ICCJ, sectia a II-a civila, decizia nr. 1187 din 26 martie 2014, disponibila pe http://www.scj.ro)

Prin sentinta nr. 239 din 10 martie 2008 pronuntata de Tribunalul Comercial Mures s-au respins exceptiile necompetentei materiale, inadmisibilitatii actiunii si lipsei calitatii procesuale active a paratului B.C. in cererea de chemare in garantie. Tribunalul, prin aceeasi hotarare, a admis in parte actiunea reclamantei obligandu-l pe parat sa plateasca reclamantei suma de 414.239,2 lei, despagubiri si dobanzi legale aferentei acestei sume si a admis cererea de chemare in garantie formulata de parat fata de D.G. si R.I., obligandu-i pe acestia din urma sa-i plateasca paratului suma de 138.079,75 lei, fiecare, si dobanzile legale aferente acestei sume.

Prima instanta de fond a mai dispus obligarea paratului si a chematilor in garantie la plata cheltuielilor de judecata aferente.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, tribunalul a retinut ca exceptia necompetentei materiale a Tribunalului Comercial Mures este nefondata, fata de dispozitiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. pr. civ. raportat la art. 144 si art. 72-73 din Legea nr. 31/1990, iar exceptia inadmisibilitatii pentru neindeplinirea procedurii prealabile a concilierii este neintemeiata, intrucat in ipoteza in care invitatia la conciliere nu cuprinde temeiul de drept si actele pe care se intemeiaza creanta, anulabilitatea actului se justifica doar daca se deosebeste o vatamare ce nu poate fi inlaturata altfel.

Cat priveste exceptia lipsei calitatii procesuale active a paratului B.C. in cererea de chemare in garantie, tribunalul a apreciat ca aceasta este nefondata in raport de dispozitiile art. 72 si art. 73 din Legea nr. 31/1990, republicata, care prevad ca raspunderea administratorilor fata de societate este solidara.

Pe fondul cauzei, prima instanta de fond a retinut ca reclamanta societatea comerciala a chemat in judecata pe paratul B.C., solicitand obligarea acestuia la plata despagubirilor pentru prejudiciul cauzat societatii, in calitatea paratului de administrator al acesteia, conform art. 155 din Legea nr. 31/1990, iar paratul a formulat cererea de chemare in garantie a numitilor D.G. si R.I., in calitate de membrii ai consiliului de administratie.

Cat priveste prejudiciul creat reclamantei, tribunalul a retinut ca in perioada 1 octombrie 2002-29 februarie 2003 a avut loc o inrautatire a capacitatii de plata a reclamantei datorita neexecutarii obligatiilor asumate de trei societati comerciale care nu si-au onorat obligatiile de plata ce le reveneau catre reclamanta, creantele impotriva acestor societati nemaiputand fi in prezent recuperate. Pornind de la acest aspect, tribunalul a retinut raspunderea administratorilor in calitate de mandatari, in temeiul contractului de mandat comercial, fata de societatea reclamanta retinand, intre altele, ca delegarea unora dintre atributii directorului general nu exonereaza de raspundere pe ceilalti membri ai consiliului de administratie.

Impotriva acestei sentinte au declarat apel reclamanta, paratul si chemata in garantie.

Prin decizia nr. 101/A din 5 decembrie 2008, Curtea de Apel Targu Mures a respins apelurile declarate de reclamanta si paratul B.C. si a admis apelurile chematilor in garantie, schimband in parte sentinta atacata, in sensul admiterii exceptiei lipsei calitatii procesuale active a paratului B.C. in cererea de chemare in garantie si respingerii acestei cereri ca atare.

Prin decizia nr. 2724 din 23 mai 2012, Inalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul declarat de paratul B.C., a casat decizia atacata si a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi instante de apel.

Prin decizia nr. 12/A din 18 februarie 2013, pronuntata in rejudecare, Curtea de Apel Targu Mures a respins apelurile chematilor in garantie si a admis apelul paratului B.C., schimband in parte hotararea atacata, in sensul admiterii exceptiei autoritatii de lucru judecat cu privire la cererea principala, avand ca obiect plata sumei de 414.239,27 lei si a dobanzii, calculata pana la data de 1 noiembrie 2007, pentru existenta autoritatii de lucru judecat. Instanta de apel a obligat paratul B.C. la plata in favoarea reclamantei a dobanzii comerciale aferente sumei de 249.038,07 lei incepand cu data de 2 noiembrie 2007 si pana la achitarea integrala a debitului.

Totodata, a fost admisa cererea de chemare in garantie, fiind obligati chematii in garantie la plata, in favoarea paratului B.C. a sumei de 83.012,69 lei fiecare si a dobanzii legale aferente incepand cu data scadentei facturilor si pana la achitarea integrala a debitului. Instanta de apel a obligat intimata-reclamanta si apelantii chemati in garantie la plata cheltuielilor de judecata catre apelantul-parat.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a retinut ca, intre momentul pronuntarii deciziei casate prin decizia 2724/2012 a ICCJ si momentul rejudecarii apelului, a fost pronuntata sentinta penala nr. 517 din 7 mai 2010 a Judecatoriei Targu Mures ramasa definitiva prin decizia penala nr. 354 din 27 decembrie 2010 pronuntata de Tribunalul Mures in dosarul penal nr. xx72/320/2008, dosar penal ce a avut ca obiect, intre altele, si actiunea civila formulata de partea civila SC R. Mures SA, in contradictoriu cu inculpatul B.C., acesta din urma fiind obligat la plata sumei de 249.038,07 lei si a dobanzii legale aferente, calculata de la data scadentei facturilor si pana la data de 1 noiembrie 2007.

Curtea de apel a retinut ca actiunea civila solutionata definitiv in procesul penal este identica din perspectiva obiectului, partilor – SC R. Mures SA si B.C. – si cauzei cu actiunea civila din prezenta cauza. S-a apreciat ca nefondata sustinerea apelantei-reclamante in sensul ca nu ar fi identic obiectul celor doua cauze, deoarece in procesul penal s-a solicitat raspunderea paratului B.C. pentru gestiune frauduloasa, iar in prezenta cauza se solicita raspunderea acestuia, in calitate de administrator si director general, in baza Legii nr. 31/1990, republicata, intrucat in ambele actiuni civile s-a solicitat raspunderea delictuala a paratului B.C., rezultata din calitatea sa de director general si administrator al reclamantei, pentru prejudiciile cauzate societatii prin neincasarea facturilor emise catre societatile debitoare ale reclamantei.

Ca atare, instanta de apel a retinut incidenta dispozitiilor art. 1201 C. civ. in solutionarea actiunii formulate, retinand exceptia autoritatii de lucru judecat si respingand cererea pronuntata ca atare, intrucat pentru prejudiciul invocat de reclamanta exista deja un titlu executoriu reprezentat de hotararea penala.

In ceea ce priveste cererea de chemare in garantie, instanta de apel a retinut, fata de continutul deciziei de casare si fata de dispozitiile art. 315 C. pr. civ., ca se impune solutionarea pe fond a acesteia.

Curtea de apel a retinut ca, fata de continutul hotararii AGEA a reclamantei din data de 30 aprilie 1997, rezulta ca D.G. si R.I., chematii in garantie, aveau calitatea de membri ai consiliului de administratie, avand obligatia, in virtutea mandatului incuviintat de societate, sa asigure buna gestiune a societatii.

Instanta de apel a apreciat ca, in conditiile in care raspunderea paratului a fost definitiv stabilita prin hotarare penala, chematii in garantie nu au dovedit ca acestui parat ii apartine culpa exclusiva in producerea prejudiciului si nu au inlaturat efectele solidaritatii raspunderii administratilor prevazuta de Legea nr. 31/1990 republicata.

Impotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta, paratul si chematii in garantie, criticand decizia atacata pentru motivele de nelegalitate prevazute de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

In dezvoltarea acestor critici de nelegalitate chematul in garantie D.G. si reclamanta au aratat ca in mod gresit instanta de apel a retinut exceptia autoritatii de lucru judecat doar in solutionarea cererii principale atata timp cat in hotararea penala se retine ca singurul vinovat de producerea prejudiciului este paratul B.C. Ca atare, instantele penale au transat problema unei eventuale raspunderi a altor persoane decat paratul, statuand ca ceilalti membri ai consiliului de administratie, respectiv chematii in garantie, nu au absolut nicio culpa in producerea prejudiciului societatii reclamante, singurul vinovat de producerea acestui prejudiciu fiind paratul.

Conform art. 22 C. pr. pen., hotararea penala are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile, au aratat recurentii, astfel incat se impune respingerea cererii de chemare in garantie pe fondul sau.

Pe fondul cererii de chemare in garantie, au mai invederat recurentii, faptele generatoare de prejudiciu reclamantei deriva din neindeplinirea obligatiilor paratului B.C. in calitate de administrator si mandatar al societatii reclamate. Acestuia ii reveneau conform art. 144 din Legea nr. 31/1990 republicata, s-a aratat, obligatii de prudenta si diligenta in luarea masurilor adecvate pentru reducerea riscurilor in activitatea comerciala si asigurarea capacitatii de plata a societatii.

Recurentul D.G. a invederat ca nu a avut nicio legatura cu operatiunile demarate de paratul B.C. cu cele trei societati comerciale.

S-a mai aratat ca actiunea in raspundere impotriva administratorului este o actiune sociala, iar interesul, la randul sau, este unul social, or, in speta, societatea, prin adunarea generala, a inteles sa formuleze actiunea intemeiata pe dispozitiile art. 1551 din Legea nr. 31/1990 republicata, doar impotriva unuia dintre administratori, respectiv, impotriva paratului B.C. Chiar daca administratorul chemat in judecata se poate regresa impotriva celorlalti administratori, in temeiul art. 73 alin. (1) lit. e), este necesara dovedirea culpei acestora.

Recurentul chemat in garantie R.I. a aratat, in dezvoltarea motivelor de nelegalitate intemeiate pe dispozitiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., ca instanta de apel a facut o gresita interpretare si aplicare a art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 republicata, intrucat a ignorat dispozitiile statutului societatii care au delegat conducerea curenta a societatii catre directorul general, paratul B.C. Ca atare, acest aspect coroborat cu caracterul personal al raspunderii penale si cu hotararea instantei penale exclude solidaritatea administratorilor, probele administrate dovedind ca membri ai consiliului de administratie au delegat atributiile de conducere paratului B.C.

Paratul B.C., a aratat recurentul-chemat in garantie, in calitate de director general, se ocupa efectiv de gestionarea societatii reclamante si de incheierea contractelor, astfel incat nu poate fi retinuta culpa chematilor in garantie pentru neexecutarea supravegherii impuse de functia detinuta, intrucat membrii consiliului de administratie au actionat doar in baza informarilor si situatiilor financiare prezentate de directorul general.

Recurentul-chemat in garantie R.I. a mai aratat ca in mod gresit instanta de apel nu a aplicat autoritatea de lucru judecat si in privinta cererii de chemare in garantie, omitand sa analizeze aceasta cerere prin raportare la hotararea penala. Astfel, instantele penale au transat problema raspunderii penale a inculpatului B.C. pentru savarsirea infractiunii de gestiune frauduloasa, prin care s-a cauzat acelasi prejudiciu ce face obiectul cauzei civile de fata. Ca atare, s-a stabilit ca singurul vinovat de producerea prejudiciului este paratul B.C., iar hotararea penala are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile, conform art. 22 C. pr. pen.

Recurentul a mai invederat ca in mod nelegal instanta de apel a admis cererea de chemare in garantie, in conditiile in care actiunea principala a fost respinsa, intrucat, intr-o atare ipoteza, cererea de chemare in garantie ramane fara obiect si trebuie respinsa. Prin urmare, instanta de apel a extins in mod nelegal consecintele raspunderii penale stabilita de instanta penala in sarcina paratului, sarcina acoperirii prejudiciului revenind, in final, altor persoane decat celor a caror raspundere a fost stabilita.

S-a mai invederat ca, fara temei legal, instanta de apel a obligat alte persoane la plata dobanzilor legale incepand cu data de 2 noiembrie 2007, desi pana la 1 noiembrie 2007 aceste accesorii sunt platite de o alta persoana – paratul B.C., conform hotararii penale.

Recurentul-parat B.C. a invocat motivele de nelegalitate prevazute de art. 304 pct. 7-9 C. pr. civ., solicitand admiterea recursului si obligarea chematilor in garantie la acoperirea prejudiciului creat societatii reclamante, intrucat, in speta, a fost dovedita culpa exclusiva a acestora.

La termenul de astazi, recurentul-parat a invederat instantei de recurs ca intelege sa nu achite taxa de timbru datorata, astfel incat, in baza dispozitiilor art. 137 C. pr. civ. raportat la art. 1, art. 11 si art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, republicata, Inalta Curte a anulat recursul declarat de recurentul-parat B.C. ca netimbrat.

Examinand actele si lucrarile dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, vazand si dispozitiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Inalta Curte a retinut ca recursurile declarate de reclamanta si chematii in garantie sunt nefondate, criticile de nelegalitate invocate in cele doua cereri de recurs urmand a fi analizate concomitent, data fiind identitatea acestora:

Legea nr. 31/1990 republicata, ca reglementare speciala in materia societatilor comerciale, instituie prin dispozitiile art. 73 alin. (1) lit. e) regula solidaritatii raspunderii membrilor consiliului de administratie in indeplinirea obligatiilor ce le revin fata de societatea ai caror administratori sunt, in virtutea mandatului comercial ce le-a fost incredintat, conform art. 72 din aceeasi lege. Asadar, dispozitiile legale mentionate instituie o prezumtie de solidaritate, prezumtie care poate fi rasturnata prin dovada contrara, respectiv prin dovada existentei unor obligatii conjuncte ce reveneau fiecarui administrator in parte.

Obligatiile membrilor consiliului de administratie, de a asigura o buna gestionare a intereselor societatii ai caror administratori sunt calificate de art. 1441 din Legea nr. 31/1990, republicata, ca obligatii de prudenta si diligenta.

Sub aspect procesual, regula solidaritatii deschide posibilitatea formularii unei cereri de chemare in garantie de catre administratorul sau administratorii chemati in judecata pentru atragerea raspunderii prevazuta de dispozitiile art. 1551 din Legea nr. 31/1990, republicata, impotriva celorlalti membri ai consiliului de administratie.

Intrucat prezumtia legala a solidaritatii administratorilor poate fi rasturnata doar prin proba contrara, a culpei exclusive a administratorului/administratorilor chemati in judecata, sarcina probei este rasturnata, revenind chematilor in garantie obligatia de a face dovada mentionata.

Pornind de la aceste considerente, Inalta Curte a retinut ca cei doi recurenti – chemati in garantie sustin gresita aplicare a exceptiei autoritatii de lucru judecat de catre instanta de apel doar cu privire la cererea principala, nu si cu privire la cererea de chemare in garantie, atata timp cat prin hotararea penala s-a stabilit culpa exclusiva a administratorului B.C.

Inalta Curte a respins acest motiv de recurs ca nefondat, retinand ca instanta penala a analizat exclusiv raspunderea administratorului B.C. sub aspectul raspunderii civile fata de societatea reclamanta, neputand face aprecieri cu privire la raspunderea solidara instituita de art. 72 si art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicata, cu atat mai mult cu cat recurentii-chemati in garantie nu au facut obiectul cercetarii instantei penale.

Ca atare, intrucat in solutionarea laturii civile a procesului penal instanta penala a analizat exclusiv raspunderea paratului B.C. fata de societate, in baza art. 1551 din Legea nr. 31/1990 republicata, nefiind extinsa analiza si la dispozitiile art. 73 alin. (1) lit. e) din aceeasi lege, nu se poate retine ca prin hotararea penala ar fi fost dovedita cu autoritate de lucru judecat culpa exclusiva a administratorului B.C. si, deci, in plan procesual, ar fi fost rasturnata prezumtia de solidaritate legala a membrilor consiliului de administratie. Faptul ca instanta penala a retinut ca directorul general, administratorul cercetat penal, si-a incalcat dreptul de informare a celorlalti membri ai consiliului de administratie cu privire la operatiunile comerciale care au atras raspunderea penala a acestuia pentru infractiunea de gestiune frauduloasa, are relevanta probatorie doar sub aspectul raspunderii penale pentru infractiunea mentionata. Din punct de vedere stric al raspunderii civile intemeiata pe art. 1551 din Legea nr. 31/1990, republicata, aceasta retinere a instantei penale poate fi cel mult un inceput de proba, lipsit de valoarea probatorie in absenta coroborarii cu alte mijloace de proba, care nu inlatura obligatia de prudenta si diligenta ce revine tuturor membrilor consiliului de administratie in gestionarea intereselor societatii.

Pentru aceste argumente, Inalta Curte a respins sustinerile recurentilor privind neaplicarea de catre instanta de apel a autoritatii de lucru judecat din hotararea penala, in solutionarea cererilor de chemare in garantie nefiind incidente dispozitiile art. 22 C. pr. pen. Prin urmare, a fost respins si motivul invocat privind extinderea limitelor raspunderii penale stabilita de instanta penala si obligarea altor persoane la suportarea prejudiciului decat a acelei persoane a carei raspundere a fost deja stabilita.

Inalta Curte a respins si motivul de recurs relativ la delegarea conducerii societatii catre directorul general si, deci, absenta raspunderii chematilor in garantie, intrucat o atare delegare, uzuala in practica, nu duce la inlaturarea raspunderii celorlalti membri ai consiliului de administratie, fata de dispozitiile art. 73 si art. 1441 din Legea nr. 31/1990 republicata, in supravegherea derularii raporturilor juridice stabilite de societatea pe care o administreaza si, implicit, in urmarirea incasarii creantelor acesteia. Atata timp cat legea instituie o obligatie de prudenta si diligenta a acestor persoane, incalcarea acestor obligatii poate sa imbrace si forma inactiunii prin neimplicarea si pasivitatea manifestata in indeplinirea mandatului acordat de societate. Faptul ca recurentii au inteles sa-si indeplineasca obligatiile pe baza situatiilor financiare prezentate de intimatul-parat B.C. si ca acesta a omis sa-i informeze asupra anumitor aspecte nu reprezinta in sine o rasturnare a prezumtiei de solidaritate instituita de lege, contrar sustinerilor recurentilor.

Inalta Curte a respins ca nefondate si motivele de recurs relative la caracterul social al actiunii recurentei-reclamante care a inteles sa actioneze exclusiv impotriva intimatului-parat B.C., intrucat, astfel cum s-a aratat in considerentele anterioare, solidaritatea prevazuta de art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicata, se manifesta, sub aspect procesual, tocmai prin posibilitatea deschisa administratorului chemat in judecata in temeiul art. 1551 din lege, de a formula cereri de chemare in garantie impotriva celorlalti membri ai consiliului de administratie.

De altfel, solidaritatea prevazuta de lege este o forma de solidaritate pasiva, vizand cu precadere raporturile dintre codebitorii solidari.

Cat priveste aceste raporturi, Inalta Curte nu poate retine nici sustinerea relativa la delegarea de catre ceilalti membri ai consiliului de administratie – chematii in garantie a tuturor atributiilor de conducere a societatii catre intimatul-parat, ceea ce ar exclude raspunderea recurentilor – chemati in garantie. Faptul ca prin art. 11 din Statutul societatii s-au delegat directorului general atributiile de conducere curenta nu inlatura obligatia recurentilor – chemati in garantie de gestionare si supraveghere a intereselor economice ale societatii ai caror administratori sunt, astfel cum s-a aratat si anterior.

In ceea ce priveste ultimul motiv de recurs invocat de recurentul – chemat in garantie R.I., relativ la ramanerea fara obiect a cererii de chemare in garantie ca urmare a respingerii cererii principale, Inalta Curte a retinut ca acesta este nefondat, intrucat cererea principala nu a fost respinsa pe fond, ci prin admiterea exceptiei autoritatii de lucru judecat, intrucat actiunea in raspundere intemeiata pe dispozitiile art. 1551 din Legea nr. 31/1990 republicata, impotriva intimatului-parat se solutionase deja printr-un alt titlu, in sensul admiterii si obligarii la plata contravalorii despagubirilor aferente prejudiciului creat. Sustinerea aceluiasi recurent relativa la obligarea altor persoane la plata dobanzilor legale aferente despagubirilor, desi pe o perioada anterioara fusese obligat doar intimatul-parat, este superficiala, intrucat, astfel cum reiese din dispozitivul deciziei atacate, toti membrii consiliului de administratie au fost obligati la plata dobanzii legale aferente debitului principal incepand cu data emiterii facturilor si pana la data platii efective.

Pentru considerentele mai sus invocate, in baza art. 312 C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Inalta Curte a respins recursurile declarate de recurentii – chemati in garantie ca nefondate.

Comentarii

Prin aceasta hotarare inalta instanta aplica in mod legal dispozitiile legale incidente in cauza si realizeaza o frumoasa argumentare a unei problematici interesante din materia raspunderii administratorilor societatilor (comerciale).

In primul rand, instanta de recurs a apreciat ca autoritatea de lucru judecat, astfel cum era reglementata de dispozitiile art. 1201 C. civ., priveste doar cererea societatii comerciale reclamante prin care se solicita obligarea administratorului – director general al societatii la plata sumelor ce bani ce reprezinta contravaloarea prejudiciului cauzat de acesta societatii, in temeiul raspunderii civile delictuale speciale reglementate de art. 1551 din Legea nr. 31/1990.

In acest sens, a fost avuta in vedere actiunea civila formulata de aceeasi societate in contradictoriu cu administratorul sau, director general, in cadrul dosarului penal ce a avut ca obiect si actiunea civila mentionata. In dosarul penal s-a pronuntat o hotarare definitiva de condamnare a administratorului director general, cu obligarea acestuia la plata sumei de 249.039,07 lei si a dobanzii legale aferente, calculata de la scadenta facturilor si pana la data de 1 noiembrie 2007, reprezentand prejudiciul societatii cauzat de administrator director general prin gestiune frauduloasa. Actiunea civila din cauza penala a avut acelasi obiect ca si cel al cererii principale aflate in discutie, respectiv obligarea acestuia la repararea prejudiciului suferit de societate prin faptele savarsite de administratorul director general, in temeiul raspunderii civile delictuale, respectiv in temeiul art. 1551 din Legea nr. 31/1990.
Prin urmare, sub aspectul cererii principale formulata de societate impotriva administratorului director general, cerere pendinte dupa pronuntarea hotararii penale definitive, se impunea admiterea exceptiei autoritatii de lucru judecat, in temeiul art. 1201 C. civ., nefiind incidente prevederile art. 22 C. pr. pen.
Insa, exceptia autoritatii de lucru judecat nu putea interveni in ceea ce priveste cererea de chemare in garantie a celorlalti administratori ai societatii, membrii ai consiliului de administratie, respectiv in privinta raspunderii acestora fata de societate, intrucat acestia nu au fost parte in actiunea civila solutionata in cadrul dosarului penal, instanta penala nefiind investita cu stabilirea responsabilitatii acestora, aspect asupra caruia nu s-a pronuntat direct sau indirect. In mod corect s-a retinut ca hotararea penala nu a stabilit culpa exclusiva a administratorului director general al societatii pentru prejudiciul cauzat acesteia.
Pe de alta parte, pe fondul cererii de chemare in garantie, in mod legal inalta instanta a apreciat ca legala hotararea instantei de apel de a admite chemarea in garantie a membrilor consiliului de administratie al societatii, obligandu-i in solidar, in favoarea administratorului director general parat, la plata sumei de 83.012,69 lei fiecare si a dobanzilor legale aferente incepand cu data scadentei si pana la achitarea integrala a debitului.
In hotararile pronuntate in cauza analizata, instantele au avut in vedere raspunderea solidara a administratorilor pentru incalcarea obligatiilor legale si/sau contractuale. Astfel, conform dispozitiilor art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 “administratorii sunt solidar raspunzatori fata de societate pentru: (…) stricta indeplinire pe care legea, actul constitutiv le impun”, precum si dispozitiile art. 1441 din Legea nr. 31/1990.
Desi solutia instantei de recurs este legala, apreciez ca o completa argumentare trebuia sa aiba in vedere si dispozitiile art. 1442 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 incident in cauza.
Aceasta deoarece, exonerarea de raspundere a administratorilor, membri ai consiliului de administratie, poate interveni numai in conditiile art. 1442 alin. (2)-(5) din Legea nr. 31/1990. In problematica aflata in discutie, avand in vedere situatia de fapt retinuta de instanta, era incidenta cauza speciala de exonerare de raspundere a administratorilor reglementata de art. 1442 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, potrivit caruia: “In societatile care au mai multi administratori raspunderea pentru actele savarsite sau pentru omisiuni nu se intinde si la administratorii care au facut sa se consemneze, in registrul deciziilor consiliului de administratie, impotrivirea lor si au incunostintat despre aceasta, in scris, pe cenzori si auditorul financiar”.
Prin urmare, administratorii se pot apara de solidaritate invocand si dovedind, pe langa cauzele generale de neraspundere si cauzele speciale prevazute expres si limitativ de art. 1442 din Legea nr. 31/1990.
In aceste conditii, corect a fost retinut faptul ca delegarea conducerii societatii catre directorul general nu genereaza exonerarea de raspundere a membrilor consiliului de administratie, chemati in garantie, intrucat aceasta delegare nu reprezinta cauza de neraspundere a administratorilor fata de societate.
Decizia inaltei instante reprezinta o decizie de referinta in modul in care trebuie inteleasa raspunderea solidara a administratorilor societatii, fata de aceasta, pentru prejudiciile cauzate prin incalcarea obligatiilor legale sau/si contractuale.


Follow Me

facebook linkedin twitter

Comments closed