23 June 2016

Contestatie formulata impotriva dispozitiei emisa in temeiul Legii nr. 10/2001. Invocarea incalcarii de catre instanta de apel a limitelor investirii. Principiul rolului activ al judecatorului. Calificarea corecta a dispozitiilor legale aplicabile cauzei.

 Principul disponibilitatii in calea de atac a apelului presupune analizarea legalitatii si temeiniciei hotararii instantei de fond in limitele motivelor de apel invocate, adica ale criticilor aduse de apelant. Apelantul este obligat sa indice motivele de fapt ale nemultumirilor sale fata de hotararea apelata precum si normele de drept aplicabile si sa determine fundamentul dreptului invocat, iar instantele, in baza rolului activ, au obligatia sa dea cererii calificarea juridica exacta. Principiul disponibilitatii trebuie aplicat numai in corelare cu principiul rolului activ al judecatorului. Independent de invocarea sau  nu a temeiului de drept prin actiune sau prin motivele de apel, instanta, investita cu obiectul cererii si cu starea de fapt este obligata, in virtutea rolului activ, sa incadreze corect cererea cu care este investita si sa aplice textul de lege incident.

Astfel, chiar daca reclamantii, prin motivele de apel au invocat nerespectarea dispozitiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001 ca motiv de nelegalitate a dispozitiei emise in temeiul acestui act normativ, instanta era datoare sa faca ea incadrarea juridica ?i sa aplice textul de lege incident, cu atat mai mult cu cat aceasta chestiune a aplicabilitatii art. 21 sau art. 27 (actual art. 29) din legea speciala, a fost discutata cu ocazia dezbaterilor pe fond chiar din primul ciclu procesual.

Prin urmare, instanta de apel a aplicat corect dispozitiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, in conditiile in care, in litigii anterioare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat ca, la data intrarii in vigoare a legii de retrocedare, imobilul preluat in baza Decretului nr. 92/1950 si solicitat prin notificare a fi restituit in natura, se afla in patrimoniul unei societati cu capital majoritar de stat, neputandu-se sustine astfel, depasirea limitelor investirii de catre instanta de apel, prin prisma motivelor de apel invocate.

 

Sectia I civila, decizia nr. 149 din 27 ianuarie 2016               

 

Prin contestatia inregistrata la 25.10.2001, reclamantii A., B., C., D. ?i E. au solicitat, in contradictoriu cu parata S.C. X. S.A., anularea deciziei nr. 152 din 27.08.2001 ?i  obligarea paratei la restituirea in natura a imobilului situat in Bd. T. nr.xx5, fost Bd. C. nr.xx7, colt cu str. V., sustinand ca acesta a fost preluat fara titlu de stat ?i ca transmiterea acestuia in patrimoniul societatii este, de asemenea, nevalabila.

            Prin sentinta civila nr.115 din 28.02.2002, Tribunalul Constanta, Sectia civila a respins actiunea ca nefondata.

            Facand aplicarea prevederilor art.27 din Legea nr.10/2001, apreciind ca imobilul a fost preluat cu titlu valabil ?i ca restituirea acestuia nu este posibila, fiind inclus in capitalul social al unei societati privatizate, cu privire la care nu s-a dovedit nelegalitatea privatizarii, instanta a constatat ca reclamantii au dreptul doar la masuri reparatorii prin echivalent, caz in care trebuie notificate institutiile prevazute in alin.(2) al textului de lege mentionat.

Apelul declarat de reclamanti impotriva acestei sentinte a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Constanta, prin decizia civila nr.50/C din 20.05.2013.

Instanta de apel a retinut ca reclamantii au ales sa-?i valorifice prerogativele ce decurg din calitatea de succesori ai numitului F., fostul proprietar al imobilului situat in Bd. T. nr.xx5, pe calea dreptului comun, in conditiile art.480 C.civ., iar actiunea in revendicare astfel formulata a fost respinsa ca nefondata de Tribunalul Constanta, prin sentinta civila nr.704/2001, definitiva prin decizia civila nr.15/C/2012 a Curtii de Apel Constanta ?i irevocabila prin decizia civila nr.7388/2012 a Inaltei Curti de Casatie ?i Justitie, Sectia civila ?i de proprietate intelectuala.

Raportat la aceasta hotarare judecatoreasca ?i in considerarea principiului ”electa una via”, s-a apreciat ca reclamantii nu mai pot solicita valorificarea dreptului lor ?i pe calea legii speciale de reparatie.

Impotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantii, iar prin decizia civila nr. 825 din 13.03.2014, Inalta Curte de Casatie ?i Justitie a admis recursul, a casat hotararea atacata ?i a trimis cauza spre rejudecare Curtii de Apel Constanta.

            Sub un prim aspect s-a retinut ca, in cazul contestatiilor impotriva dispozitiilor/deciziilor de respingere a notificarii persoanei indreptatite, formulate in temeiul art.26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, nu functioneaza principiul „electa una via”, raportat la o actiune in revendicare formulata in legatura cu acela?i imobil, anterior intrarii in vigoare a legii speciale de reparatie.

S-a apreciat, prin interpretarea dispozitiilor art. 46 alin.(1) din Legea nr.10/2001 ca, in conditiile unei actiuni formulata anterior intrarii in vigoare a Legii nr.10/2001 ?i aflata in curs de judecata, reclamantul din acea actiune poate alege calea legii speciale, caz in care poate, fie sa renunte la acea actiune, fie sa solicite suspendarea judecarii ei pana la finalizarea procedurii initiate in baza legii speciale.

S-a constatat, in consecinta, ca actiunea in revendicare promovata anterior intrarii in vigoare a Legii nr.10/2001 nu inlatura dreptul reclamantului din acea actiune sa incerce valorificarea pretentiilor sale, in legatura cu acela?i bun, in cadrul procedurii legii speciale ?i ca, in aceste conditii, principiul „electa una via” a fost aplicat de instanta de apel cu incalcarea dispozitiilor art.46 alin.(1) din Legea nr.10/2001, in forma actuala, ceea ce atrage incidenta motivului de modificare prevazut de art.304 pct.9 C.proc.civ.

Referitor la relevanta Deciziei in interesul legii nr.33/2008 a Inaltei Curti de Casatie ?i Justitie in dezlegarea problemei in discutie, a incidentei principiului „electa una via”, s-a aratat ca aceasta decizie dezleaga problema actiunii in revendicare formulata dupa intrarea in vigoare a Legii nr.10/2001, pentru imobile care cad sub incidenta acestei legi, ipoteza care nu se regase?te in cauza deoarece instanta de apel a aplicat principiul mentionat prin raportare la actiunea in revendicare formulata anterior, solutionata irevocabil prin decizia nr.7388/2012 a Inaltei Curti de Casatie ?i Justitie, Sectia I civila.

Criticile referitoare la incalcarea dreptului la un proces echitabil, in sensul textelor de lege invocate de recurenti, nu au fost retinute.

In afara criticilor din recurs, Inalta Curte a pus in discutie ?i un aspect neelucidat de instantele anterioare, dar determinant in solutionarea litigiului, referitor la identificarea imobilului ?i la exceptia autoritatii de lucru judecat, invocata de intimata parata.

S-a retinut ca actiunea de fata vizeaza o contestatie intemeiata pe dispozitiile Legii nr. 10/2001, privind imobilul situat in Bd. T. nr.xx5 (fost C. nr.xx7, colt cu str. V.).

Inalta Curte a statuat ca in rejudecare trebuie lamurit, in primul rand, daca imobilul din prezentul litigiu a format ?i obiectul actiunii in revendicare, solutionata prin decizia nr. 7388/2012, cata vreme exista diferente de numere po?tale in adresele indicate in cele doua cauze, in acel proces, retinandu-se ca revendicarea nu poarta asupra imobilului din str. T. nr.xx5 (adresa indicata ?i in contestatia de fata), care a facut obiectul unui alt proces, respectiv cel solutionat prin sentinta nr. 2022/2007 a Tribunalului Constanta, ramasa irevocabila.

S-a constatat ca problema reprezinta o chestiune de fapt, incompatibila cu structura recursului, care nu poate fi verificata de instanta de recurs, ca aceasta chestiune este importanta, nu pentru examinarea legalitatii aplicarii principiului „electa una via”, care a fost deja rezolvata, ci pentru identificarea completa ?i corecta a imobilului care formeaza obiectul dosarului de fata ?i pentru stabilirea consecintelor juridice pe care le-ar putea avea hotararile pronuntate intre parti, in legatura cu imobilul din prezentul litigiu (daca este cazul), in alte procese (cel solutionat prin decizia nr.7388/2012, cel solutionat prin sentinta nr.2022/2007), sub aspectul efectului pozitiv al lucrului judecat. Avand in vedere ca avocatul intimatei a invocat exceptia autoritatii de lucru judecat, dar nu ?i hotararea in raport de care sustine exceptia sau alte elemente care sa permita identificarea litigiului despre care este vorba, s-a stabilit in sarcina instantei de trimitere obligatia de a verifica acest aspect, prioritar oricaror alte chestiuni ce vizeaza fondul cauzei.

Revenind asupra principiului „electa una via”, Inalta Curte a constatat ca dezlegarea acestei probleme nu impieteaza asupra modalitatii de solutionare a litigiului deoarece, ?i in ipoteza in care, in rejudecare, se va ajunge la concluzia ca imobilul din cauza de fata nu este acela?i cu cel din procesul judecat in mod irevocabil prin decizia sus-mentionata, consecintele sunt acelea?i, in ceea ce prive?te aplicarea principiului mentionat; ca, intr-un asemenea caz, nu ar exista niciun concurs intre procedura Legii nr.10/2001, care formeaza obiectul litigiului de fata, ?i procedura de drept comun, iar principiul enuntat nu ar opera, reclamantii neaflandu-se in situatia de a fi optat pentru doua proceduri diferite, in intentia lor de a obtine bunul in natura.

            Reluand judecata apelului declarat impotriva sentintei civile nr.115/2002 a Tribunalului Constanta, Curtea a retinut ca reclamantii  au invocat gre?ita aplicare a prevederilor Legii nr.10/2001 ?i interpretarea eronata a probatoriilor administrate.

            In scopul lamuririi aspectelor relevate, in considerarea deciziei de casare, Curtea a dispus ata?area dosarelor ce au avut ca obiect demersurile judiciare efectuate de reclamantii apelanti cu privire la imobilul in litigiu, respectiv dosarele nr. xx5/118/2008, nr.x0/36/2002 ?i nr.xx74/118/2006 ale Tribunalului Constanta. Au fost depuse la dosar decizia civila nr.5873/2011 pronuntata de ICCJ in dosarul nr. xx5/118/2008, sentinta civila nr. 2022/2007 a Tribunalului Constanta ?i notificarea adresata intimatei parate pentru restituirea imobilului din Bd. T. nr.xx5, fosta str. C. nr.xx7, colt cu str. V., inregistrata la BEJ Y. la 02.07.2001.

            Prin precizarile depuse la termenul din 28.01.2015, intimata parata S.C. X. S.A. a aratat ca exceptia autoritatii de lucru judecat este invocata in raport cu sentinta civila nr.1575/2008, pronuntata de Tribunalul Constanta in dosarul nr. xx5/118/2008, irevocabila prin decizia civila nr. 5873/2011 a ICCJ. Apelantii reclamanti au precizat, la solicitarea instantei, ca atat in litigiul de fata, cat ?i in cel solutionat prin decizia civila nr.7388/2012 a ICCJ, este vorba de imobilul situat pe Bd. T. nr. xx5, ca referirea la o alta adresa reprezinta o eroare materiala ?i ca imobilul aflat in prezent la adresa Bd. T. nr.xx5 este, de fapt, imobilul care in trecut era mentionat ca fiind situat la adresa din str. C. nr.xx7, aflat la intersectia fostei strazi C. cu str. V.

            Prin incheierea pronuntata la termenul din 25.03.2015, Curtea a respins exceptia autoritatii de lucru judecat ca nefondata ?i a retinut, in esenta, ca tripla identitate ceruta de art.1201 C.civ. nu este indeplinita.

S-a constatat ca, atat in litigiul de fata, cat ?i in cel inregistrat sub nr. xx5/118/2008 pe rolul Tribunalului Constanta, finalizat irevocabil prin decizia civila nr.5873/2004 a ICCJ, sau cel inregistrat pe rolul tribunalului sub nr. xx02/2000, solutionat irevocabil prin decizia civila nr. 7388/2012, pronuntata de ICCJ in dosarul nr. x0/36/2002, reclamantii au urmarit aceea?i finalitate, respectiv restituirea imobilului din fosta str. C. nr.xx7, colt cu str. V., dar conditia identitatii de obiect ?i de cauza nu este indeplinita.

Analizand legalitatea ?i temeinicia hotararii atacate in raport cu criticile formulate de reclamanti, Curtea a constatat ca apelul este intemeiat pentru urmatoarele considerente:

            Imobilul situat in Bd. T. nr.xx5, fosta str. C. nr.xx7, colt cu str. V., a apartinut in proprietate autorilor reclamantilor, K. ?i L., fiind dobandit prin ordonanta de adjudecare din 12.06.1933. Bunul intra in sfera de aplicare a art.2 lit. a) din Legea nr.10/2001, fiind preluat abuziv in proprietatea statului in perioada de referinta a legii speciale de reparatie, ca efect al Decretului de nationalizare nr.92/1950, in a carui anexa autorii reclamantilor au fost inscri?i la pozitia nr.2xx.

            Astfel, din actele dosarului, inclusiv din constatarile irevocabile ale instantelor care au solutionat celelalte litigii referitoare la imobilul in litigiu, care se impun in cauza, sub acest aspect, cu autoritate de lucru judecat (decizia civila nr.7388/2012 a ICCJ, unde s-a retinut ca autoarei reclamantilor, K., nu ii erau aplicabile dispozitiile art. I din Decretul nr.92/1950, dar ?i cele ale sentintei civile nr. 2022/2007 a Tribunalului Constanta, irevocabila prin decizia civila nr.8222/2009 a ICCJ, care a retinut caracterul abuziv al nationalizarii imobilului situat in Bd. T. nr. xx5, in privinta terenului in suprafata de 530 mp ?i a partii din constructie cu destinatie locativa), rezulta ca proprietarii imobilului notificat nu se incadrau in sfera marilor industria?i, exploatatori de imobile, bancheri, mo?ieri, pe care statul a inteles sa ii deposedeze de bunuri la acel moment, pentru ca K. lucra ca profesor de matematica, inclusiv in perioada aplicarii decretului de nationalizare, iar L. a avut calitatea de angajat al unei intreprinderi de constructii, dupa care a fost trimis la canal ca detinut politic.

            Se impune a se sublinia, totodata, ca prezumarea preluarii cu titlu valabil a imobilului de catre stat, obliga parata, iar nu reclamantii, cum in mod gre?it a retinut instanta de fond, sa faca dovada intrunirii conditiilor de aplicare a art. I din Decretul nr.92/1950, cu atat mai mult cu cat actul normativ mentionat contravenea Constitutiei in vigoare la acel moment, care in art. 8 prevedea ca proprietatea particulara ?i dreptul de mo?tenire erau garantate, iar proprietatea particulara agonisita prin munca ?i economisire se bucura de o protectie speciala. Mai mult, Romania ratificase din 10.12.1948 Declaratia Universala a Drepturilor Omului, care in art.17 alin.1 ?i 2 dispunea ca orice persoana are dreptul la proprietate atat singur, cat ?i in asociere cu altii ?i ca nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.

            Nu se poate afirma ca Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc legal de dobandire a proprietatii imobilului nici din perspectiva Codului civil pentru ca, din interpretarea prevederilor art.480 rezulta ca proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele ?i de a dispune de el, iar potrivit art.481 din acela?i cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica ?i primind o dreapta ?i prealabila despagubire.

Cum nationalizarea imobilului notificat in cauza s-a facut cu incalcarea tuturor prevederilor legale amintite, statul se afla in situatia juridica de a nu fi dobandit in mod valabil acest drept, pentru a-l putea opune cu eficienta juridica proprietarului, astfel ca pretentia de acordare a unei reparatii corespunzatoare, menita sa asigure respectarea proportionalitatii intre ingerinta in dreptul individului ?i “utilitatea publica” se impune a fi recunoscuta, in aplicarea art.1 din Protocolul nr.1 la C.E.D.O., cu consecinta restabilirii situatiei anterioare savar?irii abuzului.

            Apreciind asupra naturii dreptului invocat de intimata parata asupra imobilului in litigiu ?i a naturii masurilor reparatorii cuvenite reclamantilor pentru acest bun, in calitate de persoane indreptatite conform Legii nr.10/2001, Curtea a constatat ca, ulterior preluarii, imobilul a fost transmis in administrarea R.A. Z. – regie specializata in administrarea locuintelor din fondul locativ de stat – ?i apoi in administrarea societatii nou infiintate S.C. T. S.A., autoarea paratei S.C. X. S.A., prin decizia nr.124/1991 a Prefecturii judetului Constanta, prin care s-a dispus transmiterea mai multor imobile, inclusiv a celui in litigiu.

In sustinerea calitatii sale de proprietar al imobilului in litigiu, intimata a invocat prevederile Legii nr.15/1990 dar si art.645 din Codul civil in vigoare la data introducerii actiunii, potrivit caruia legea este unul din modurile in care se poate dobandi proprietatea. Trebuie avut in vedere ca, potrivit art.20 alin.(2) din legea mentionata, societatile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unitati economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai daca acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu. Or, prin decizia nr.124/1991 a Prefecturii Judetului Constanta, imobilul care face obiectul cauzei a fost transmis recurentei in administrare, iar in raport de norma legala anterior mentionata, acest drept nu s-a transformat in drept de proprietate la momentul intrarii in vigoare a legii.

            Pe cale de consecinta, nu se poate sustine ca la data constituirii S.C. X. S.A. – succesoare a unei alte societati comerciale cu capital integral de stat – statul i-a transferat un drept de proprietate care sa poata fi opus cu succes dreptului reclamantilor pentru ca „nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet”.

            Calitatea de proprietar a intimatei nu poate fi dedusa nici din imprejurarea realizarii cu plata a transferului dispus prin decizia Prefecturii judetului Constanta, pentru ca obiect al acestuia a fost dreptul de administrare asupra bunurilor transmise, iar nu dreptul de proprietate, dat fiind ca societatea in favoarea careia a intervenit avea capital integral de stat or, in lipsa oricarui act translativ de proprietate care sa-?i aiba temeiul intr-un act normativ care sa permita vanzarea bunului litigios catre societatea intimata la nivelul anului 1992, existenta dreptului de proprietate al acesteia nu poate fi retinuta.

            Pretinsa finalizare a procesului de privatizare anterior intrarii in vigoare a Legii nr.10/2001 nu conduce la concluzia inexistentei obligatiei de restituire in natura a imobilului, cum in mod nefondat sustine intimata, pentru ca incorporarea imobilului in capitalul social instrainat de FPS sub forma de actiuni ?i intocmirea actelor specifice procesului de privatizare cu respectarea dispozitiilor legale nu au relevanta in cauza ?i nu atrag in mod automat incidenta prevederilor art.27 (actual 29) din lege. Aceasta deoarece una din conditii, esentiala pentru aplicarea textului de lege mentionat, care limiteaza dreptul persoanei indreptatite la masuri reparatorii stabilite prin echivalent, este ca bunul sa fi fost preluat de stat cu titlu valabil. Prin urmare, pentru imobilele preluate fara titlu valabil, cum este cazul in speta, nu se aplica art.29 din lege, chiar daca bunul este evidentiat in patrimoniul societatii comerciale privatizata integral prin cumpararea pachetului de actiuni.

            De altfel, imposibilitatea respectarii art.21 din lege in conditiile finalizarii procesului de privatizare anterior sesizarii societatii cu notificarea reclamantilor, invocata in considerentele deciziei atacate in cauza, prin care a fost respinsa cererea de restituire formulata prin notificarea reclamantilor apelanti, constituie o aparare neintemeiata intrucat, din incheierea din 25.11.2003 a Judecatorului delegat la Oficiul Registrului Comertului de pe langa Tribunalul Constanta, rezulta ca modificarea capitalului societatii parate in capital privat 100% s-a realizat abia in 2003, cand F.P.S. s-a retras din calitatea de actionar al societatii. Aceasta imprejurare a nefinalizarii procesului de privatizare al S.C. X. S.A. pana la intrarea in vigoare a Legii nr.10/2001 a fost retinuta in mod constant in hotararile judecatore?ti care au solutionat litigiile promovate impotriva societatii in temeiul legii speciale de reparatie, inclusiv prin decizia civila nr. 2020/2012 a ICCJ, care a retinut ca la data intrarii in vigoare a Legii nr.10/2001, S.C. X. S.A. nu era integral privatizata, deoarece la 12.02.2001 APAPS detinea cel mai mare numar de actiuni in cadrul societatii, respectiv 155.050 actiuni.

A?a fiind, existenta obligatiei de restituire in natura a imobilului notificat trebuie analizata prin prisma prevederilor art.21 din Legea nr.10/2001, a caror aplicare nu este conditionata de constatarea nulitatii actului juridic in baza caruia imobilul a intrat in patrimoniul societatii detinatoare. Solutia legislativa se bazeaza pe ideea ca, statul fiind in culpa pentru preluarea abuziva, restituirea in natura de catre societatile la care acesta este actionar trebuie realizata fara indeplinirea unor formalitati prealabile ?i trebuie suportata din cota parte de actiuni pe care acesta o detine.

            Intrucat in cadrul procesului de privatizare parata a cumparat actiuni (corespondent al capitalului social) ?i nu active (corespondent al patrimoniului) nu s-ar putea retine nici incalcarea prevederilor art.45 din Legea nr.10/2001 pentru ca sub incidenta acestui text de lege intra doar actele juridice de instrainare cu titlu particular, inclusiv cele facute in cadrul procesului de privatizare, nu ?i privatizarea prin cumpararea pachetului de actiuni or, societatea nu a opus apelantilor reclamanti niciun contract incheiat cu buna credinta pentru apararea dreptului sau de proprietate asupra imobilului notificat.

            Lipsa de incidenta a prevederilor art.45 alin.(2) din lege in referire la contractul de vanzare cumparare de actiuni nr. xx1/1996 incheiat de societatea parata cu FPS a fost retinuta, de altfel, ?i prin alte hotarari judecatore?ti, pronuntate in litigii vizand alte imobile transmise acesteia prin decizia nr.124/1991 a Prefecturii judetului Constanta, printre care ?i decizia civila nr.791/2006 a Inaltei Curti de Casatie ?i Justitie, in considerentele careia s-a statuat ca obiectul acestui contract a constat in transmiterea proprietatii asupra unui numar de actiuni nominative ce au apartinut statului, ?i nu asupra  unor active imobiliare, ?i ca o astfel de privatizare a societatii, prin transferul dreptului de proprietate asupra actiunilor ce au apartinut statului, nu este echivalenta cu o instrainare a activelor, situatie in care verificarea legalitatii ?i valabilitatii acestui contract nu se incadreaza in actele pe care legiuitorul le-a avut in vedere prin art.46  (in numerotarea initiala a legii) din Legea nr. 10/2001.

            Prin urmare, intrucat la data intrarii in vigoare a Legii nr.10/2001 statul detinea cel mai mare numar de actiuni in cadrul societatii parate, iar argumentele expuse justifica posibilitatea restituirii in natura a imobilului aflat in litigiu, Curtea a facut aplicarea art.1 alin.(1), art.7 alin.(1) ?i art.9, coroborat cu art.21 din Legea nr.10/2001 ?i, urmare a admiterii apelului reclamantilor, a anulat decizia nr.152/2001 emisa de parata S.C. X. S.A. ?i a obligat parata sa restituie reclamantilor, in natura, spatiul comercial format din parter ?i subsol situat in Bd. T. nr.xx5, identificat in raportul de expertiza efectuat in dosarul nr.xx74/118/2006 al Tribunalului Constanta, care nu a fost restituit reclamantilor in cauza respectiva, ce a avut ca obiect solutionarea notificarii formulata in temeiul Legii nr.10/2001 pentru acea parte a imobilului din Bd. T. nr. xx5, compusa din teren ?i constructie, detinuta de Municipiul Constanta.

Impotriva  deciziei nr. 46/C/2015 a Curtii de Apel Constanta  a declarat recurs S.C. M. S.A invocand dispozitiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. 

1. Recurenta sustine ca instanta de apel a ignorat considerentele hotararilor judecatore?ti definitive ?i irevocabile ce au autoritate ?i putere de lucru judecat in ce prive?te dezlegarea data de instante privind valabilitatea titlului in baza caruia  detine imobilul in litigiu. Legalitatea titlului sau de proprietate, in baza caruia detine imobilul in litigiu situat in Bd. F. nr. xx5, a fost analizata in doua cicluri procesuale, respectiv in dosarul nr. xx5/111/2008, finalizat prin decizia nr. 5873/2011 a Inaltei Curti de Casatie ?i Justitie ?i in dosarul nr.x0/36/2002

Deciziile Inaltei Curti de Casatie ?i Justitie aratate mai sus au fost mentionate in cuprinsul deciziei recurate insa, instanta de apel a ignorat analizarea motivelor de apel cu privire la nedetinerea de catre SC X. SA a unui titlu de proprietate asupra imobilului, ca aceste aspecte fusesera analizate ?i dezlegate in cele doua litigii avand ca obiect nulitatea absoluta a actelor juridice de privatizare, respectiv revendicare.

Motivarea Inaltei Curti de Casatie ?i Justitie ce se regase?te in decizia nr.7388/2012  concluzioneaza ca : “intre parti a mai avut loc un proces (…) pe cale de consecinta titlul paratei asupra imobilului in litigiu nu a fost desfiintat.”  „in aceste conditii, retinand ca atat reclamantii cat ?i parata au un titlu, (…) se va determina care este mai bine caracterizat ?i, deci, preferabil, titlu care confera celui care ii invoca un „bun”. In aceeasi decizie nr.7388/2012, ce se bucura de autoritate de lucru judecat, se arata ca: „actiunea prin care  s-a urmarit anularea titlului paratei a fost respinsa, astfel incat in aceste conditii titlul sau s-a consolidat, iar dreptul pe care acesta il constata poate sa fie opus oricarei persoane, inclusiv fostului proprietar”.

Recurenta sustine ca, analiza titlului sau de proprietate, fiind supusa controlului judiciar in alte doua litigii solutionate definitiv ?i irevocabil in sensul mentinerii ?i recunoa?terii calitatii sale de proprietar, trebuia sa limiteze instanta de apel in a face noi cercetari pe aspecte ce au fost deja dezlegate prin hotarari definitive ?i irevocabile, ce se bucura de autoritate de lucru judecat ?i de putere de lucru judecat. Instantele ce au solutionat litigiile in legatura cu imobilul au retinut ca SC X. SA este unitate detinatoare in acceptiunea Legii nr.10/2001, pe langa faptul ca il detine in posesie, aceasta avand la un moment dat ca ?i actionar Statul Roman. SC X. SA a fost constituita din societatea SC T. SA, societate cu un capital integral de stat ce a avut evidentiat in patrimoniu (urmare a transmiterii cu plata de catre Prefectura Constanta ?i transcris in registrul de transcriptiuni) atat imobilul in litigiu, cat ?i alte imobile. Valoarea imobilelor detinute in patrimoniu a fost reflectata ulterior in valoarea nominala a actiunilor pe care Statul Roman le-a instrainat catre persoane fizice sau juridice private.

Contractele de vanzare-cumparare de actiuni prin care s-a schimbat actionariatul, dar in acela?i timp ?i titularul dreptului de proprietate asupra activelor existente in patrimoniul societatii au fost mentinute ca legale ?i temeinice prin hotarari definitive ?i irevocabile.

Fata de acesta situatie, recurenta sustine ca detine in mod legal in proprietate imobilul in litigiu, acesta fiind identificat ca imobil ?i valoare in caietul de sarcini ce a fost facut public cu ocazia valorificarii actiunilor pe Bursa de Valori.

2. Un alt motiv de nelegalitate invocat il reprezinta faptul ca instanta ?i-a depa?it limitele investirii, limite ce au fost stabilite prin cererea de apel ?i prin dispozitiile instantei de casare, care a stabilit ca apelul trebuie analizat in stricta legatura cu motivele de apel.

Arata ca, prin cererea de apel reclamantii cu criticat hotararea sub doua aspecte, respectiv ca „instanta de fond nu a retinut in mod corect ca preluarea imobilului in litigiu a fost facuta printr-un titlu valabil, cu respectarea prevederilor decretului de nationalizare” ?i ca „subscrisa nu detine un titlu valabil asupra imobilului in litigiu”.

Or, valabilitatea titlului in baza caruia parata detine imobilul in litigiu fusese deja analizata.  Aspectul lipsei valabilitatii titlului de preluare al statului  fusese analizat ?i dezlegat prin decizia Inaltei Curti de Casatie ?i Justitie nr. 7388/2012. Inalta Curte de Casatie ?i Justitie a retinut ca: „simpla constatare pe cale judecatoreasca a nelegalitatii titlului statului, constituit asupra imobilului in litigiu, poate valora doar o recunoa?tere a unui drept la despagubire, respectiv dreptul de a incasa masurile reparatorii prevazute de legea speciala”.

Chiar ?i in ciuda argumentelor aratate, din care rezulta ca un titlu de preluare nevalabil poate da dreptul la despagubiri, din documentele depuse de catre contestatori la dosar rezulta ca autorii acestora erau exploatatori de imobile, nefiind exceptati de la nationalizare. Din actele de proprietate ale autorilor apelantilor, se poate observa ca imobilul adjudecat avea regim de spatiu comercial (bodega, pravalii), precum ?i un regim oarecum hotelier, camerele de locuit fiind inchiriate unor terte persoane carora li s-au mentinut contractele de inchiriere ?i dupa adjudecare, asa cum rezulta din actul de adjudecare depus de catre apelanti.

Pe langa dovada ca insusi imobilul in litigiu era exploatat de catre autorii apelantilor, o alta dovada ca ace?tia erau exploatatori de imobile, obtinand venituri ce le permiteau un trai decent, nefiind nevoie sa lucreze, il constituie inscrisurile (copii de pe cartile de munca ale autorilor) care atesta ca la momentul nationalizarii ace?tia nu lucrau, retinerile facute de catre apelanti privind calitatea de invatatoare a K. nefiind dovedite.

Fata de aceste aspecte, este evident ca titlul de preluare al statului comunist prin decretul de nationalizare a fost unul valabil, autorii apelantilor nefiind exceptati de la preluarea facuta prin Decretul nr.92/1950.

Instanta de apel a analizat mai mult decat motivele de apel formulate de apelantii contestatori ce au solicitat nulitatea deciziei nr. 4059/2001 a SC X. SA prin care s-a respins notificarea formulata in temeiul Legii nr.10/2001 pentru ca: „instanta de fond nu a retinut in mod corect ca preluarea imobilului in litigiu a fost facuta printr-un titlu valabil, cu respectarea prevederilor decretului de nationalizare” ?i „subscrisa nu detine un titlu valabil asupra imobilului in litigiu”.

Recurenta sustine ca, de?i nu a fost invocat ca temei juridic ?i nici nu s-au administrat probatorii in acest sens, instanta de apel a aplicat, in mod gre?it ?i fara sa fie investita, art. 21 din Legea nr.10/2001.

Daca intimatii ?i-au intemeiat contestatia ?i cererea de apel strict pe constatarea nevalabilitatii titlului statului, raportat la dispozitiile art. 1 din Decretul nr.92/1950, fara sa invoce o alta nelegalitate a deciziei prin care s-a respins notificarea, instanta de apel trebuia sa se limiteze strict la motivele de apel, cu consecinta de a aplica jurisprudenta CEDO in materie.

Jurisprudenta CEDO raportata la prevederile Conventiei europene, prevederi ce se regasesc aplicate in decizia pilot Atanasiu ?i altii c. Romaniei statueaza ca „simpla constatare pe cale judecatoreasca a nelegalitatii titlului statului, constituit asupra imobilului in litigiu, poate valora doar o recunoa?tere a unui drept la despagubire, respectiv dreptul de a incasa masurile reparatorii prevazute de legea speciala”.

Fara un alt temei juridic ?i fara ca apelantii contestatori sa invoce o alta nelegalitate a deciziei prin care s-a respins notificarea formulata in temeiul Legii nr.10/2001, instanta de apel concluzioneaza ca: „existenta obligatiei de restituire in natura a imobilului notificat trebuie analizata prin prisma art. 21 din Legea nr.10/2001″.

Aplicarea unui temei juridic neinvocat de catre apelanti ?i fara ca in cursul dezbaterilor sa se administreze probatorii in sensul stabilirii cotei majoritare sau minoritare a Statului Roman ca actionar al SC X. SA, au condus instanta de apel sa admita apelul deoarece „la data intrarii in vigoare a Legii nr.10/2001, statul detinea cel mai mare numar de actiuni in cadrul societatii parate.”

Aceasta situatie de fapt retinuta de catre instanta este una nereala ?i nefundamentata  pe  un  probatoriu,  deoarece,  a?a  cum  am  mai  aratat, contestatorii, atat prin contestatie, cat ?i prin cererea de apel, nu au solicitat ca instanta sa verifice aplicabilitatea art. 21 din Legea 10/2001.

Situatia actionariatului SC X. SA la momentul intrarii in vigoare a Legii 10/2001 era aceea ca Statul Roman era actionar minoritar, detinand  numai 11% din actiuni.

In concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului ?i mentinerea  hotararii  de  fond,  in  sensul  respingerii  contestatiei formulata in temeiul Legii nr.10/2001.

Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arata in continuare:

Solicitarea intimatilor reclamanti, prin aparator, cu ocazia dezbaterilor, de respingere a precizarilor la recurs depuse de recurenta, privitoare la inaplicabilitatea dispozitiilor  art.21 alin. (1) ?i (2) din Legea nr. 10/2001, intrucat au fost depuse tardiv, urmeaza a fi respinsa. Aceste precizari nu reprezinta decat o dezvoltarea a ultimului motiv de recurs, consemnat in declaratia de recurs, si deci critica de nelegalitate este facuta cu respectarea termenului de motivare a recursului.

            In ce priveste raportul de expertiza extrajudiciara depus de recurenta ca proba in recurs, intimatii reclamanti, prin aparator, cu ocazia dezbaterilor, au solicitat, in raport de dispozitiile art.305 C.proc.civ.,  inlaturarea acestuia. Inalta Curte apreciaza ca inscrisul depus la dosar de parte prin care tinde sa dovedeasca structura actionariatului sau la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001 ?i deci inaplicabilitatea art. 21 ?i aplicabilitatea art. 27 (actual art. 29) din acelasi act normativ, nu poate fi retinut ca avand valoarea probatorie a unei expertize, inadmisibila a fi administrata in recurs. Valoarea probatorie a acesteia se va analiza in contextul probator general administrat astfel cum se va arata in cele ce urmeaza:

            Recurenta invoca ca prim motiv de nelegalitate retinerea eronata a autoritatii de lucru judecat sau a puterii de lucru judecat de catre instanta de apel.

Inalta Curte retine ca partile au mai purtat doua litigii in legatura cu imobilul ce face obiectul notificarii (Bd. T. nr.xx5, fost str. C. nr. xx7) si anume o actiune in anularea contractului de privatizare, finalizata prin decizia nr. 5873/2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, ce a avut, de fapt, ca finalitate,  retrocedarea aceluiasi imobil, si o actiune in revendicare formulata mai inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, finalizata prin decizia nr. 7388/2012 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Intrucat obiectul celor doua actiuni aratate anterior si obiectul actiunii de fata sunt diferite, chiar daca au aceea?i finalitate, nu se poate retine autoritatea de lucru judecat, prin prisma dispozitiilor art.1201 C.civ., asa cum corect a retinut instanta de apel prin  incheierea din 25.03.2015.

Insa, instanta de apel retine ca cererea reclamantilor de retrocedare a bunului in natura intra in sfera de aplicare a art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/20101, fiind preluat de stat in baza Decretului nr. 92/1950, asa cum  s-a statuat cu  putere de  lucrul judecat in litigiile  purtate anterior.     

Prima chestiune care se impune a fi analizata este aceea a structurii actionariatului societatii detinatoare a imobilului la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru a se stabili incidenta dispozitiilor art. 21 sau art. 27 (actual art.29) din acela?i act normativ.  In acest sens, corect instanta de apel  a retinut aplicabilitatea art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Inalta Curte apreciaza ca nu poate primi nici cel de-al doilea motiv de recurs si anume depasirea limitelor investirii de catre instanta de apel, prin prisma motivelor de apel invocate si a limitelor deciziei de casare.

In cadrul acestei critici de nelegalitate recurenta reia argumentele pentru valabilitatea titlului sau, argumente ce nu se impun a fi cenzurate, in primul rand pentru ca nu  au o relevanta deosebita cata vreme se retine aplicabilitatea dispozitiilor art. 21 din Legea nr.10/2001, singura chestiune care intereseaza fiind aceea a preluarii in mod abuziv bunului, iar nu preluarii cu titlu sau fara titlu valabil. Din acest punct de vedere, instanta de apel i?i extinde analiza dar, acesta nu atrage nelegalitatea deciziei recurate, preluarea in baza Decretului nr. 92/1950 fiind una abuziva, indiferent ca aplicarea acestui decret s-a facut  legal sau ilegal.

In esenta, ceea ce invoca recurenta sub aspectul respectarii limitelor investirii, in limitele  motivelor de apel si in limitele casarii, este daca instanta putea face sau nu aplicarea dispozitiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 in conditiile in care contestatorii nu au invocat acest text de lege ca motiv de nelegalitate a dispozitiei  prin care au propus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent.

Principul disponibilitatii, consacrat prin art. 129 C.proc.civ., in calea de atac a apelului presupune analizarea legalitatii si temeiniciei hotararii instantei de fond in limitele motivelor de apel invocate, adica ale criticilor aduse de apelant. Apelantul este obligat sa indice motivele de fapt ale nemultumirilor sale fata de hotararea apelata precum si normele de drept aplicabile si sa determine fundamentul dreptului invocat iar instantele, in baza rolului activ, au obligatia sa dea cererii  calificarea juridica exacta. Principiul disponibilitatii trebuie aplicat numai in corelare cu principiul rolului activ al judecatorului. Independent de invocarea sau  nu a temeiului de drept prin actiune sau prin motivele de apel, instanta, investita cu obiectul cererii si cu starea de fapt este obligata, in virtutea rolului activ,  sa incadreze corect cererea cu care este investita si sa aplice textul de lege incident.

Recurenta sustine ca nelegalitatea dispozitiei de restituire prin echivalent a fost atacata folosindu-se ca argument doar lipsa unui titlu valabil al statului si implicit al paratei si ca instanta a retinut, cu depasirea limitelor investirii, aplicarea dispozitiilor art. 21. 

In notificare, reclamantii au invocat ca bunul a fost preluat in baza Decretului nr. 92/1950 ?i au solicitat restituirea in natura. In contestatie ?i in apel au invocat lipsa de titlu a statului. In esenta, invocand lipsa unui titlu valabil al statului si implicit al paratei, reclamantii au invocat preluarea abuziva, care este o notiune mai larga si care include atat preluarea cu titlu valabil, cat si preluarea fara titlu valabil. Chiar daca in declaratia de apel s-a invocat nerespectarea dispozitiilor art. 27 instanta era datoare sa faca ea incadrarea juridica ?i sa aplice textul de lege incident. De altfel, aceasta chestiune, a aplicabilitatii art. 21 sau art. 27,  a fost discutata cu ocazia dezbaterilor pe fond chiar din primul ciclu procesual.

Recurentii mai sustin ca instanta de apel a facut aplicarea dispozitiilor art.21 fara sa puna in discutie acest aspect ?i fara a avea posibilitatea sa-?i formuleze o aparare ?i sa administreze probe.

Nici nerespectarea dreptului la aparare nu poate fi retinuta. Aplicabilitatea dispozitiilor art.21 a fost invocata,  a?a cum s-a aratat mai sus cu ocazia dezbaterilor pe fond chiar din primul ciclu procesual, precum ?i prin concluziile scrise depuse de reclamanti in al doilea ciclu procesual la 04.05.2015 iar  recurenta SC X. ?i-a formulat apararea pe acest aspect prin concluziile scrise depuse al 06.05.2015 ?i cu ocazia dezbaterilor pe fond,  consemnate in incheierea de amanare a pronuntarii din 29.04.2015, sustinand aplicabilitatea art.27 din Legea nr.10/2015.

Cat priveste aplicabilitatea dispozitiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, criticata de asemenea in motivul doi de recurs, Inalta Curte constata ca instanta de apel a aplicat corect textul de lege incident.

Potrivit art. 21 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, imobilele – terenuri ?i constructii – preluate in mod abuziv, indiferent de destinatie, care sunt detinute la data intrarii in vigoare a prezentei legi de o regie autonoma, o societate sau companie nationala, o societate comerciala la care statul sau o autoritate a administratiei publice centrale sau locale este actionar ori asociat majoritar, de o organizatie cooperatista sau de orice alta persoana juridica de drept public, vor fi restituite persoanei indreptatite, in natura, prin decizie sau, dupa caz, prin dispozitie motivata a organelor de conducere ale unitatii detinatoare.

Aplicarea corecta a textului art. 21, imobilul facand parte din patrimoniul unei societati comerciale, presupune a se stabili daca la data intrarii in vigoare a legii de retrocedare, societatea comerciala in al carei patrimoniu era cuprins bunul era sau nu o societate cu capital majoritar de stat (art. 21 alin.1) sau daca, fiind cu capital minoritar de stat, valoarea actiunilor sau partilor sociale detinute de stat este mai mare sau egala cu valoarea imobilului a carei restituire in natura este ceruta (art. 21 alin.2).

In speta, instanta de apel, cu retinerea puterii  de lucru judecat in cadrul altor litigii (ex. decizia nr. 2020/2012 a ICCJ), ?i cu excluderea posibilitatii administrarii vreunei probe in sens contrar, a constatat ca, la data intrarii in vigoare legii de retrocedare, SC X. SA era o societate cu capital majoritar de stat iar acest lucru nu poate fi rasturnat de aceasta societate printr-un alt probatoriu administrat in litigiul de fata, inclusiv in recursul de fata, cu atat mai mult cu cat aceasta si-a putut formula apararea in cadrul acelui litigiu, in care a fost parte, cele statuate prin acea hotarare fiindu-i opozabile.

Puterea de lucru judecat (res judicata), presupune ca hotararea beneficiaza de o prezumtie irefragabila ca exprima adevarul si ca nu trebuie contrazisa de o alta hotarare. Existenta unei hotarari judecatoresti poate fi invocata in cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci cand se invoca exclusivitatea hotararii, sau cu putere de lucru judecat, cand se invoca obligativitatea sa, fara ca cel de-al doilea proces sa fie purtat de aceleasi parti sau aiba acelasi obiect si aceeasi cauza.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotarari judecatoresti irevocabile privind solutionarea unei probleme juridice nu este necesara existenta triplei identitati de parti, cauza si obiect, ci este necesara doar probarea identitatii intre problema solutionata irevocabil si problema dedusa judecatii, instanta de judecata fiind tinuta sa pronunte aceeasi solutie, deoarece, in caz contrar s-ar ajunge la situatia incalcarii componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Puterea de lucru judecat creeaza premisele respectarii cerintelor fundamentale de predictibilitate a actului de justitie si a principiului securitatii juridice. De asemenea, ea asigura egalitatea de tratament juridic intre mai multe persoane, ca in speta de fata intre toate persoanele care solicita retrocedarea de bunuri aflate in  patrimoniul aceleia?i societati, la data intrarii in vigoare a legii de retrocedare.

Dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotarare irevocabila este de natura sa clarifice din acel moment acea problema, creand speranta legitima ca ea nu va mai fi negata de o alta instanta intr-o procedura ulterioara.

            Retinand ca bunul preluat in baza Decretului nr.92/1950 se afla la data aparitiei Legii nr. 10/2001 in patrimoniul unei societati cu capital majoritar de stat, instanta de apel  corect a facut  aplicabilitatea  dispozitiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Problema care se pune este doar daca imobilul a fost preluat in mod abuziv de stat in vederea aplicarii dispozitiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, aplicabil in speta. Potrivit acestui text se restituie in natura imobilele ”preluate in mod abuziv”, daca sunt indeplinite si celelalte conditii ale textului. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,  in sensul prezentei legi, prin imobile preluate in mod abuziv se intelege: a) imobilele nationalizate prin Decretul nr.92/1950 pentru nationalizarea unor imobile, cu modificarile ?i completarile ulterioare.  

Deci, in speta, instanta de apel a retinut corect ca imobilul in litigiu a fost preluat abuziv de stat, avand in vedere probele administrate si puterea lucrului judecat retinuta din hotararile anterior pronuntate. Valabilitatea sau nevalabilitatea titlului nu se confunda cu ”preluarea abuziva”, preluarea in baza Decretului nr. 92/1950, indiferent ca s-a facut cu sau fara respectarea intocmai a decretului,  fiind o preluare abuziva, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Lipsa sau nu a unui titlu valabil de preluare, valabilitatea sau nevalabilitatea titlului cu care societatea notificata detine bunul, nu impiedica aplicarea Legii nr. 10/2001 pentru ca, potrivit acestei legi,  se retrocedeaza in natura sau prin echivalent atat imobilele preluate cu titlu valabil, cat si cele preluate fara titlu valabil, dupa distinctiile facute de textele de lege aplicabile. In aplicarea art. 21 alin.(1) din legea speciala de retrocedare, nu se pune nici problema compararii titlurilor si nici problema valabilitatii lor. Problema valabilitatii sau nevalabilitatii titlului de preluare al statului ar fi avut relevanta numai in ipoteza aplicabilitatii art. 27 (actual art.29), daca s-ar fi retinut ca, la data intrarii in vigoare a legii, societatea notificata era o societate cu capital minoritar de stat sau integral privatizata. In consecinta, este inutil a se analiza modul in care instanta de apel a statuat asupra acestor chestiuni.

 Societatea deposedata de bun in temeiul art. 21 alin.(1) are posibilitatea de a proceda conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

            Inalta Curte constata ca invocarea de catre recurenta a jurisprudentei CEDO s-a facut printr-o interpretare disparata, fara legatura cu textul de lege incident ?i deci argumentele bazate pe aceasta jurisprudenta nu pot fi primite.

Fata de considerentele expuse, solutia instantei de apel si deci solutia de anulare a dispozitiei emise de unitatea detinatoare cu consecinta dispunerii restituirii in natura a imobilului este temeinica si legala, bazata pe o interpretare si aplicare corecta a dispozitiilor legale aplicabil, incat prezentul recurs a fost respins ca nefondat.


Follow Me

facebook linkedin twitter

Comments closed