17 April 2017

Competenta instantei in cazul cererii de divort a sotilor cu domiciliul in strainatate

In situatia in care ambii soti au domiciliul in strainatate, iar unul dintre ei a depus cererea de divort la o judecatorie din tara, faptul ca paratul nu a invocat necompetenta instantei prin intampinare nu echivaleaza cu un acord tacit, acord in sensul art. 915 alin. (2) Cod procedura civila.Competenta prevazuta la art. 915 este o norma de competenta absoluta, deci acordul tacit nu este permis. In speta, nu se poate interpreta ca absenta invocarii exceptiei necompetentei teritoriale de catre parat echivaleaza cu manifestarea tacita de vointa, in sensul alegerii instantei competente teritorial.

R O M A N I A
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
Sectia I civila

Decizia nr. 1250/2016

Sedinta din camera de consiliu de la 01 iunie 2016

Decizia nr. 1250/2016

Asupra cauzei de fata constata urmatoarele:

Prin cererea inregistrata la Judecatoria Radauti sub nr. x/285/2015, reclamanta A. a solicitat instantei ca, in contradictoriu cu B., sa dispuna desfacerea casatoriei din culpa comuna, stabilirea locuintei minorului C., nascut la dala de 18 aprilie 2005, la domiciliul sau, incredintarea minorului spre crestere si  educare catre aceasta, exercitarea autoritatii parintesti in comun, obligarea paratului la plata, in favoare minorului, a unei pensii de intretine in suma de 500 euro lunar, raportat la veniturile pe care acesta le realizeaza si revenirea sa la numele avut anterior casatoriei.

In drept, actiunea a fost intemeiata pe dispozitiile, art. 379 alin. (1), art. 383, art. 397, art. 400 si art. 402 C. civ. si art. 453 C. proc. civ.

La data de 05 ianuarie 2016, paratul a depus la dosar intampinare, solicitand admiterea, in parte, a actiunii, in sensul obligarii reclamantei la plata cheltuielilor de judecata, stabilirii locuintei minorului la domiciliul sau si obligarii reclamantei la plata in favoarea copilului a unei pensii de intretinere lunare de 300 euro.

Prin Sentinta civila nr. 49 din 11 ianuarie 2016, Judecatoria Radauti a admis exceptia necompetentei sale teritoriale si a declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea Judecatoriei Sectorului 5.

Pentru a pronunta aceasta solutie, Judecatoria Radauti a retinut ca din ancheta sociala efectuata la domiciliul partilor, reiese faptul ca reclamanta se afla impreuna cu sotul si cu copiii in Belgia, Bruxelles din anul 2000. Or, potrivit dispozitiilor art. 915 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, in cererile de divort, daca nici reclamantul si nici paratul, nu au locuinta in tara, partile pot conveni sa introduca cererea de divort la orice judecatorie din Romania. In lipsa unui asemenea acord, cererea de divort este de competenta Judecatoriei Sectorului 5 al municipiului Bucuresti.

Prin Sentinta civila nr, 1641 din 01 martie 2016, Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti a admis exceptia necompetentei sale teritoriale, a declinat competenta solutionarii cauzei in favoarea Judecatoriei Radauti si, constatand ivit conflictul negativ de competenta, a inaintat dosarul Inaltei Curti de Casatie si Justitie in vederea solutionarii acestuia.

Pentru a pronunta aceasta solutie, Judecatoria sectorului 5 al municipiului Bucuresti, a retinut urmatoarele:

Partile nu au domiciliul comun in sectorul 5, iar in prezent, atat reclamanta, cat si paratul locuiesc in strainatate, in Belgia, potrivit actelor de identitate depuse la dosar.

Potrivit art. 914 alin. (2) [dupa republicare 915 alin. (2)] din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, daca nici reclamantul, nici paratul nu au locuinta in tara, partile pot conveni sa introduca cererea de divort la orice judecatorie din Romania, in lipsa unui astfel de acord cererea de divort fiind de competenta Judecatoriei Sectorului 5.

Prin urmare, legiuitorul a recunoscut partilor posibilitatea de a alege orice judecatorie de pe teritoriul Romaniei, transformand astfel competenta teritoriala in materia divortului cetatenilor cu domiciliul in strainatate, din exclusiva in facultativa, necompetenta devenind de ordine privata.

Astfel, conform prevederilor art. 129 alin. (2) C. proc. civ.-, “necompetenta este de ordine publica (…) in cazul incalcarii competentei teritoriale exclusive, cand procesul este de competenta unei instante de acelasi grad si partile nu o pot inlatura”. Este reglementata astfel competenta teritoriala exclusiva care priveste situatiile in care cererea trebuie introdusa la o anumita instanta, iar partile nu ar putea conveni sa se judece la o alta instanta.

Or, in cuprinsul art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, legiuitorul da in mod expres partilor posibilitatea de a inlatura competenta Judecatoriei Sectorului 5 Bucuresti, fara a circumstantia in vreun fel conditiile in care ar putea face acest lucru. In aceasta situatie, nu mai este intrunita una dintre conditiile cumulative prevazute de art. 129 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila pentru ca o competenta teritoriala sa fie exclusiva, aceea ca partile sa nu aiba posibilitatea de a inlatura competenta instantei stabilite de lege.

Potrivit art. 130 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, necompetenta de ordine privata poate fi invocata doar de catre parat prin intampinare sau, daca aceasta nu este obligatorie, cel mai tarziu la primul termen de judecata, nu si de catre instanta din oficiu.

In consecinta, competenta instantei sesizate de catre reclamant cu o cerere de divort in ipoteza in care niciuna dintre parti nu are locuinta pe teritoriul Romaniei poate fi inlaturata doar de catre parat.

In cauza, vointa reclamantei de a se judeca la Judecatoria Radauti a devenit evidenta odata cu introducerea actiunii pe rolul acelei instante, iar paratul a acceptat tacit competenta chiar prin intampinare, neinvocand exceptia necompetentei teritoriale.

Cu privire la conflictul negativ de competenta, cu a carui judecata a fost legal sesizata in baza art. 22 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, Inalta Curte retine urmatoarele:

In mod corect, ambele instante au identificat incidenta in cauza a dispozitiilor art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila care reglementeaza competenta teritoriala a instantei careia i-ar reveni atributul solutionarii unei cereri de divort, in ipoteza in care ambele parti nu (mai) au locuinta in Romania.

Conform dispozitiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., daca nici reclamantul si nici paratul nu au locuinta in tara, partile pot conveni sa introduca cererea de divort la orice judecatorie din Romania. In lipsa unui asemenea acord, cererea de divort este de competenta Judecatoriei Sectorului 5 al municipiului Bucuresti.

Ceea ce a determinat insa ivirea prezentului conflict de competenta a fost interpretarea diferita pe care instantele au conferit-o naturii juridice a normei de competenta teritoriala reglementata de dispozitiile art. 915 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila precum si notiunii de acord din continutul aceluiasi text legal amintit.

In ceea ce priveste natura juridica a normelor de competenta teritoriala reglementate de art. 915 din Legea nr. 134/2030 privind Codul de procedura civila, in materia divortului, acestea sunt de ordine publica, iar competenta teritoriala nu are un caracter facultativ, ci absolut, reclamantul neavand un drept de optiune intre instantele mentionate in cadrul acestui articol, fiind obligat sa aleaga instanta competenta, in functie de ordinea reglementata de acest text.

In acelasi sens, din coroborarea dispozitiilor art. 129 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila care reglementeaza exceptia de necompetenta, cu dispozitiile art. 126 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila care reglementeaza alegerea de competenta, ultimul interpretat per a contrario, rezulta ca, in materia divortului, competenta teritoriala este una exclusiva.

Prevederile art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila reglementeaza stabilirea competentei teritoriale in cazul in care niciunul dintre soti nu mai are o locuinta in Romania, dar instantele romane sunt, totusi, competente sa solutioneze divortul.

In acest sens, textul art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila se coreleaza cu norma europeana, deoarece, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti (numit si Bruxelles II bis), competenta teritoriala internationala poate fi stabilita si pe criteriul cetateniei, indiferent daca sotii sau vreunul dintre ei mai au sau nu o locuinta pe teritoriul statului membru ai carui cetateni sunt.

Mai exact, instantele din Romania sunt competente sa judece cererea de divort dintre doi cetateni romani, chiar daca, la data sesizarii instantei, niciunul dintre acestia nu mai are resedinta obisnuita in Romania, criteriul unic de determinare a acestei competente fiind acela ca, la data introducerii cererii de divort, sotii sa fie cetateni ai statului roman.

O alta problema de drept care a determinat ivirea prezentului conflict de competenta este reprezentata de interpretarea diferita a notiunii de acord, utilizata de legiuitor in textul art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila.

Prin acord se intelege manifestarea de vointa a doua sau mai multor persoane exprimata cu intentia de a produce efecte juridice, iar exteriorizarea hotararii de a incheia acordul reprezinta, in aceasta ipoteza, relevanta juridica deosebita, intrucat, numai in prezenta acestuia, poate fi vorba despre existenta consimtamantului.

In considerarea art. 130 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila care reglementeaza modul de invocare a exceptiei de necompetenta, acest acord poate interveni fie anterior sesizarii instantei, fie ulterior, cel mai tarziu pana la primul termen de judecata la care partile sunt legal citate in fata primei instante sesizate sau chiar la acest termen, la momentul procedural la care instanta isi verifica competenta de solutionare a cauzei.

Consimtamantul reprezinta exteriorizarea hotararii de a incheia un acord juridic. Consimtamantul este vointa declarata, elementul extern al vointei juridice.

Plecand de la definitiile expuse, atat jurisprudenta, cat si doctrina au fost constante in a aprecia ca manifestarea de vointa trebuie sa fie una neechivoca, clara si exteriorizata. Manifestarea tacita de vointa nu poate produce efecte juridice decat in masura in care legea prevede in mod expres aceasta modalitate.

In consecinta, in ipoteza in care, intr-o actiune de divort, niciuna dintre parti nu are locuinta in tara, acestea pot conveni sa introduca cererea de divort la orice judecatorie din Romania, insa, in absenta unui astfel de acord, cererea de divort este de competenta Judecatoriei Sectorului 5, Bucuresti.

Astfel, pentru ca alegerea de competenta a partilor sa produca efectul extinderii competentei in favoarea instantei alese de acestea, este necesar ca intelegerea partilor sa fie expresa, indiferent ca este exprimata in forma scrisa, caz in care, din cuprinsul sau, este necesar sa rezulte explicit optiunea pentru o anumita instanta, iar aceasta sa fie determinata in chiar cuprinsul conventiei, sau verbala, exprimata oral in fata instantei de judecata.

Ceea ce este esential este natura expresa a conventiei partilor, respectiv ca, din cuprinsul sau, sa rezulte explicit optiunea pentru o anumita instanta. Optiunea poate fi exprimata intr-o clauza atributiva de competenta inserata in acord, intelegere, conventie ori intr-o conventie separata. Este posibila si o conventie verbala, insa doar in cazul litigiilor nascute, ceea ce inseamna, per a contrario, ca, anterior declansarii unui litigiu, conventia poate fi incheiata doar in forma scrisa.

In litigiu dedus judecatii, la momentul sesizarii instantei, partile nu mai locuiau pe teritoriul Romaniei, acestea avand resedinta stabilita pe teritoriul Belgiei, reclamanta A. avand resedinta in Belgia, Boulevard D., Bruxelles iar paratul B., resedinta in Belgia, Bruxelles, Avenue E., asa cum chiar Judecatoria sectorului 5 Bucuresti a retinut.

Din inscrisurile aflate la dosarul cauzei, nu a rezultat existenta unui acord expres al ambelor parti prin care sa fie manifestata intentia de sesizare a unei anumite instante. Acest acord nu a fost manifestat nici verbal in fata primei instante sesizate – Judecatoria Radauti.

Simpla alegere a instantei de catre reclamanta A., prin depunerea cererii de chemare in judecata la Judecatoria Radauti, si absenta invocarii exceptiei necompetentei teritoriale de catre paratul B. prin intampinare, nu pot echivala cu acordul de vointa al partilor reglementat in cuprinsul art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, intrucat, in virtutea argumentelor expuse, manifestarea tacita de vointa nu poate produce efecte juridice decat in masura in care legiuitorul a prevazut in mod expres aceasta. In aceasta situatie, insa, legiuitorul nu a reglementat o astfel de posibilitate, iar neinvocarea exceptiei poate fi determinata de absenta unei aparari calificate, necunoastere, omisiune, etc. fara semnificatie juridica a alegerii de competenta.

In aplicarea principiului exceptio est strictissimae interpretationis (exceptiile sunt de stricta interpretare si aplicare), nu se poate interpreta ca, in cauza dedusa judecatii, absenta invocarii exceptiei necompetentei teritoriale de catre parat echivaleaza cu manifestarea tacita de vointa, in sensul alegerii instantei competente teritorial.

Reiese deci, ca in cazul normelor de competenta absoluta, nu se poate deroga prin acordul tacit al partilor dedus de judecator de la caz la caz, impunerea acestui acord fiind o optiune a legiuitorului, ce nu poate fi “amendata” pe cale pretoriana. Mai mult, nu se poate retine ca legiuitorul a impus necesitatea existentei unui acord scris sau verbal in pricinile privitoare la bunuri (a se vedea in acest sens dispozitiile art, 126 C. proc. civ. – “partile pot conveni in scris sau, in cazul litigiilor nascute, si prin declaratie verbala in fata instantei ca pricinile privitoare la bunuri si la alte drepturi de care acestea pot sa dispuna sa fie judecate de alte instante decat acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial sa le judece, in afara de cazul cand aceasta competenta este exclusiva”), dar nu a prevazut necesitatea unui asemenea acord in cazul litigiilor referitoare la persoane, cum este cazul divortului reglementat de art. 915 alin. (2) C. proc. civ.

In plus, termenul de “acord” utilizat de legiuitor in textul art. 915 alin. (2) desemneaza sau poate fi asimilat, de principiu, intelegerii reglementate de art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010, potrivit caruia sotii pot conveni sa aleaga legea aplicabila divortului si separarii de corp.

Or, sub aspectul respectarii conditiilor de forma, norma europeana stabileste ca acest acord trebuie incheiat in scris, datat si semnat de ambii soti. In acelasi sens, orice comunicare sub forma electronica, ce permite consemnarea durabila a acordului, este considerata ca reprezentand o forma scrisa, insa atunci cand legea statului membru participant, in care ambii soti isi au resedinta obisnuita la data incheierii acordului, prevede conditii formale suplimentare pentru asemenea acorduri, se aplica aceste conditii.

Pentru considerentele expuse, Inalta Curte va stabili competenta de solutionare a cererii de chemare in judecata, formulata de reclamanta A., in contradictoriu cu paratul B., avand ca obiect divort, in favoarea Judecatoriei sectorului 5 Bucuresti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileste competenta de solutionare a cererii de chemare in judecata, formulata de reclamanta A., in contradictoriu cu paratul B., avand ca obiect divort, in favoarea Judecatoriei sectorului 5 Bucuresti.

Definitiva.

Pronuntata in sedinta publica, astazi, 01 iunie 2016.

Procesat de GGC – GV


Follow Me

facebook linkedin twitter

Comments closed