11 mai 2018

Aplicarea directa a normelor CEDO. O privare de proprietate apartinand celei de-a doua norme CEDO nu poate fi justificata decat daca se demonstreaza, in special, ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica. O ingerinta in dreptul de proprietate trebuie sa asigure un just echilibru intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului

Inalta Curte de Casatie si Justitie a hotarat ca instantele de judecata sunt indreptatite sa aplice direct normele Conventiei Europene a Drepturilor Omului – (unita cu jurisprundenta Curtii Europene a Drepturilor Omului), apreciata mai favorabila in conformitate cu art. 20 alin. 2 din Constitutia Romaniei pentru raportul juridic, concret, dedus judecatii, ca urmare a constatarii inaplicabilitatii normei interne – doar in situatia identificarii existentei unor neconcordante ori incompatibilitati dintre norma legala din dreptul intern (evocata in cererea de chemare in judecata) cu dispozitiile Conventiei Europene.

R O M A N I A
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
Sectia I civila

Decizia nr. 919/2017

Pronuntata in sedinta publica, astazi 25 mai 2017.

Decizia nr. 919/2017

Asupra recursului civil de fata constata urmatoarele:

Prin cererea inregistrata la data de 05 mai 2011 pe rolul Tribunalului Bucuresti, sectia a IV-a civila, sub nr. x/3/2011 reclamantii A. Bucuresti, B. si C., prin mandatar B. au solicitat, in contradictoriu cu paratul Municipiului Bucuresti prin primarul general, Primaria Municipiului Bucuresti prin primarul general ca prin hotararea ce se va pronunta sa se dispuna obligarea paratilor la plata sumei de 477.720 euro (echivalentul in lei la cursul Bancii Nationale a Romaniei de la data platii) reprezentand lipsa de folosinta in perioada 01 mai 2008 – 01 mai 2011 pentru terenul proprietatea reclamantilor situat in Bucuresti, sectorul 1, precum si obligarea paratilor la plata unei chirii viitoare in cuantum de 13.270 euro/luna (1 euro/mp/luna). Reclamantii au solicitat obligarea paratilor la plata cheltuielilor de judecata.

In drept, au fost invocate dispozitiile art. 1075-1077 C. civ., art. 998-999 C. civ., art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) si (3) din Constitutia Romaniei.

Prin sentinta civila nr. 1352 din 19 iunie 2013 Tribunalul Bucuresti, sectia IV-a civila, a admis in parte cererea, a obligat paratul Municipiul Bucuresti prin primar general la plata catre reclamanti a sumei de 2.662.980 euro, in echivalentul in lei la data platii, reprezentand contravaloarea lipsei de folosinta aferenta perioadei 1 mai 2008 -19 iunie 2013 si la plata cheltuielilor de judecata in valoare de 5000 lei reprezentand onorariu de expert.

In pronuntarea acestei solutii, prima instanta a retinut ca reclamantei A. Bucuresti si numitilor D. si E. li s-a restituit dreptul de proprietate asupra terenului lot 30 situat in intravilanul Municipiului Bucuresti, sectorul 1, in suprafata de 13.270 mp in baza titlului de proprietate eliberat de Prefectura Municipiului Bucuresti la data de 15 aprilie 2002 in baza Ordinului prefectului nr. 244 din data de 15 aprilie 2002, in conformitate cu prevederile art. 41 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar si art. 34 din Legea nr. 1/2000 si a procesului verbal eliberat la data de 21 mai 2002 de Primaria sectorului 1 Bucuresti.

Prin contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 141 la data de 01 februarie 2005 de catre B.N.P., F., D. i-a vandut reclamantei B. cota indiviza de 3/8 din imobilul descris mai sus, respectiv 4 976,25 mp. E. a decedat si a fost mostenita de catre reclamantul C. asa cum rezulta din certificatul de mostenitor din 14 aprilie 2003 si din certificatul de mostenitor suplimentar, ambele eliberate de B.N.P., F.

Potrivit adresei din 17 octombrie 2008, Planul urbanistic general aprobat prin Hotararea Consiliului General al Municipiului Bucuresti nr. 269/2000 incadreaza suprafata de teren de 13.270 mp situat in sector 1, in zona spatiilor verzi amenajate – subzona V1A – parcuri, gradini, scuaruri si fasii plantate publice, zona in cadrul careia sunt admise numai functiunile de spatiu plantat public.

Pentru a putea deroga de la prevederile Planului Urbanistic General, prin schimbarea folosintei si destinatiei terenului, in vederea edificarii unui imobil, reclamantii au intocmit prin intermediul G., Planul urbanistic zonal „sector 1, Bucuresti” potrivit caruia suprafata actuala a spatiilor verzi, de 13.270 mp, va fi diminuata la 4.000 mp, restul terenului urmand a fi ocupat de constructii (5.300 mp) si alei, terase si parcaje (3.970 mp). In vederea aprobarii ulterioare a Planului Urbanistic Zonal de mai sus, reclamantii au obtinut avizul favorabil de urbanism din 14 mai 2003 a carui valabilitate a fost stabilita de emitent la 5 ani, pana la data de 14 mai 2008, fara insa ca intre timp planul sa fie aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucuresti. Ulterior, prin sentinta civila nr. 3385 din 3 decembrie 2008 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, sectia a IX-a contencios administrativ si fiscal, definitiva si irevocabila prin Decizia civila nr. 539 din 26 februarie 2009 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a VIII-a, parata Primaria Municipiului Bucuresti a fost obligata sa emita un nou aviz de urbanism favorabil pentru Planul Urbanistic Zonal „sector 1”. Prin Decizia civila nr. 2489 din 30 noiembrie 2009 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal, s-au admis recursurile declarate de reclamantii din prezenta cauza impotriva sentintei civile nr. 1435 din 10 aprilie 2009 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, a fost modificata in tot sentinta, fiind obligata parata Autoritatea Regionala pentru Protectia Mediului Bucuresti sa emita avizul de mediu pentru Planul Urbanistic Zonal – Birouri, locuinte cu privire la imobilul situat in sector 1, Bucuresti.

Reclamantii au solicitat Primariei Municipiului Bucuresti – Directia de Urbanism si Amenajarea Teritoriului si Directiei Asistenta Tehnica si Juridica a Consiliului General al Municipiului Bucuresti emiterea hotararii de aprobare a Planului Urbanistic Zonal pentru imobilul litigios insa proiectul de hotarare nu a fost adoptat pe motiv ca terenul in discutie, in conformitate cu Planul Urbanistic General capitalei, este incadrat in zona V1-a zona spatiilor verzi publice cu acces nelimitat.

Ca atare, Tribunalul a retinut ca, in pofida demersurilor intreprinse de catre reclamanti acestia nu si-au putut exercita atributele dreptului de proprietate, fiind limitata de Planul Urbanistic General actual la a utiliza terenul potrivit functiunilor de spatiu plantat public. Astfel, prin interzicerea construirii sau amplasarii de obiecte sau materiale pe teren, care atrag dupa sine si pierderea posibilitatii de a vinde imobilul in conditii normale de piata, se poate retine existenta unei ingerinte in dreptul exclusiv de proprietate al reclamantilor, care datorita restrangerii excesive a posibilitatii de exercitare (in conditiile in care pe respectivul teren nu s-a identificat practic nicio modalitate de valorificare), echivaleaza cu o privare de proprietate, expropriere in fapt a reclamantilor fara a exista o justa si prealabila despagubire.

Instanta de fond a retinut ca desi dispozitiile vizand interzicerea schimbarii destinatiei terenurilor amenajate ca spatii verzi si/sau prevazute ca atare in documentatiile de urbanism, reducerii suprafetelor acestora ori stramutarii lor, indiferent de regimul juridic al acestora este impusa de un interes general pentru apararea caruia statul are competenta de a reglementa folosinta unor bunuri proprietate privata, totusi se impune pastrarea unui just echilibru intre protejarea intereselor implicate in cauza.

Apararea paratei in sensul ca nu exista o privare de proprietate pentru ca dreptul de proprietate al reclamantilor nu este in prezent contestat a fost inlaturata ca neintemeiata, intrucat privare de proprietate nu presupune contestarea dreptului, ci si imposibilitatea exercitarii atributelor dreptului de proprietate. Practic, reclamantii, desi au redobandit proprietatea unui bun imobil, acest lucru nu a produs niciun efect intrucat acest teren nu poate fi folosit nici de acestia in mod direct, si nici nu le poate aduce venituri prin transmiterea folosintei catre alte persoane datorita interdictiei construirii sau amplasarii de obiecte sau materiale pe teren, care atrag dupa sine si pierderea posibilitatii de a vinde imobilul in conditii normale de piata.

Prin interdictiile indicate, bunul pe care il detin reclamantii devine gol de continut putand fi folosit numai pentru asigurarea functiunilor de spatiu plantat public, afirmatiile paratei in sensul ca proprietarul poate dispune liber de bunul sau in sensul utilizarii, ipotecarii, donarii, vanzarii, cedarii sau transmiterii pe cale succesorala nefiind valide atata vreme cat oricare dintre operatiunile indicate ar privi un drept precar de proprietate, care, daca ar putea fi transmis, transmiterea s-ar face la un pret inferior pretului unuia similar neafectat de interdictii. Astfel, interdictia de construire, pierderea posibilitatii de a vinde imobilele in conditii normale de piata, desi lasa intact, din punct de vedere juridic, dreptul celor interesati de a dispune de bunurile lor si de a le folosi, sunt totusi in masura sa reduca semnificativ posibilitatea practica a acestora de a-l exercita.

Avand in vedere argumentele expuse, instanta de fond a retinut ca reclamantii detin un bun in sensul art. 1 Protocolul 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, ca interdictia schimbarii destinatiei terenului ce face obiectul prezentului dosar, care, desi neamenajat ca spatiu verde este prevazut ca atare in Planul Urbanistic General al Municipiului Bucuresti, reprezinta o privare a reclamantilor de bunul lor, in sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Sub acest aspect, Tribunalul a retinut ca valide argumentele folosite de catre Curtea de Apel Bucuresti, sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal, in cadrul Deciziei civile nr. 2489 din 30 noiembrie 2009, irevocabila. Astfel, bunul proprietatea reclamantilor este inclus in zona spatiilor publice cu acces nelimitat, iar cele doua situatii nu pot coexista. Folosinta publica a bunului, accesul nelimitat al publicului la bunul respectiv face imposibila exercitarea atributelor dreptului de proprietate.

O privare de proprietate apartinand celei de-a doua norme nu poate fi justificata decat daca se demonstreaza, in special, ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica, pe care Tribunalul a retinut-o prin raportare la faptul ca interdictiile tind la ocrotirea si garantarea dreptului la un mediu sanatos, prevazut de art. 35 din Constitutie. In plus, orice ingerinta in folosirea proprietatii trebuie sa raspunda criteriului proportionalitatii. O masura care reprezinta o ingerinta in dreptul de proprietate trebuie sa asigure un just echilibru intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului (intre altele, cauza Sporrong si Lonnroth, paragraful 69). Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflecta in structura art. 1 din Protocolul nr. 1 in totalitate, fiind necesar sa existe un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul vizat de orice masura care priveaza o persoana.

Pentru a determina daca masura litigioasa respecta justul echilibru necesar si, in special, daca nu obliga reclamantii sa suporte o sarcina disproportionata, trebuie sa se ia in considerare modalitatile de compensare a prejudiciului.

Avand in vedere concluziile raportului de expertiza tehnica in specialitatea evaluarea proprietatii imobiliare efectuat in cauza, Tribunalul retine ca prin obligarea paratei la plata sumei de 2.662.980 euro, in echivalentul in lei la data platii, reprezentand contravaloarea lipsei de folosinta aferenta perioadei 1 mai 2008 -19 iunie 2013, criteriul proportionalitatii ar fi respectat, motiv pentru care urmeaza a admite in parte actiunea in acest sens.

In acest sens, instanta de fond a avut in vedere varianta 1 retinuta de expertul desemnat in cauza, fata de care partile nu au inteles sa formuleze obiectiuni, prin care s-a evaluat contravaloarea lipsei de folosinta prin simpla inchiriere a terenului needificat, dar cu potential edificabil conform parametrilor urbanistici specifici zonei.

Tribunalul a inlaturat variantele 2 si 3 ale raportului de expertiza ce presupun edificarea si vanzarea terenului si edificiului sau edificarea si exploatarea terenului si edificiului prin inchiriere intrucat prejudiciul acoperit nu trebuie sa fie unul eventual, iar in speta nu s-au facut probe sub aspectul detinerii disponibilitatilor banesti in vederea efectuarii investitiilor ce constituie ipoteza variantelor 2 si 3 avute in vedere de expert si nici a celorlalte variabile implicate de edificarea terenului, vanzarea sau inchirierea edificiului.

Instanta de fond a respins, ca neintemeiate, pretentiile reclamantilor de obligare a paratei la plata contravalorii de folosinta si pe viitor, in conditiile in care prejudiciul invocat nu este unul actual, fiind doar unul eventual in conditiile in care pot interveni schimbari in situatia juridica a terenului.

In temeiul art. 274 C. proc. civ. paratii au fost obligati la plata catre reclamanti a sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentand onorariu expert.

Impotriva acestei sentinte, in termen legal, la data de 12 noiembrie 2013 au declarat apel reclamantii A. Bucuresti, B. si C., iar la 13 noiembrie 2013 paratul Municipiul Bucuresti prin primarul general.

Prin Decizia nr. 305/A din 11 mai 2016, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul Municipiul Bucuresti, reprezentat prin primarul general impotriva sentintei civile nr. 1352 din 19 iunie 2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, sectia a IV-a civila, si a admis apelul formulat de apelantii A. din cadrul Universitatii Bucuresti, B. si C., a schimbat in parte sentinta apelata, in sensul ca a fost obligat paratul la plata catre reclamanti a unei despagubiri reprezentand contravaloarea lipsei de folosinta a terenului in suprafata de 13.270 mp, situat in Bucuresti, sector 1, calculata la nivelul a 2,67 euro/mp/luna, incepand cu 20 iunie 2013, cat timp se mentine regimul juridic actual al imobilului, fiind mentinute restul dispozitiilor sentintei. Apelantul-parat a fost obligat la plata sumei de 2503 lei, reprezentand cheltuieli de judecata catre apelantii-reclamanti B. si C.

Instanta de apel a avut in vedere ca apelantul-parat a contestat insasi intrunirea in cauza a conditiilor antrenarii raspunderii sale, aspecte care au fost analizate cu prioritate fata de cele care vizeaza numai intinderea raspunderii.

Relativ la criticile privind indeplinirea cerintelor angajarii raspunderii paratului, Curtea de Apel a constatat ca prima instanta a facut o ampla si corecta expunere a situatiei de fapt, semnaland cu titlu suplimentar imprejurarea ca, la data preluarii de catre stat a imobilului in litigiu, acesta nu avea afectatiunea speciala (spatiu verde) existenta in prezent.

Totodata, s-a retinut ca tribunalul a facut o corecta aplicare a dispozitiilor legale incidente in cauza.

Curtea a constatat fondate sustinerile apelantului-parat referitoare la neintrunirea in cauza a unora dintre elementele raspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 C. civ., cu referire la inexistenta unei fapte ilicite si, implicit, a vinovatiei paratului, cata vreme regimul juridic restrictiv al terenului in litigiu, impus potrivit planului urbanistic general aprobat prin Hotararea Consiliului General al Municipiului Bucuresti nr. 269/2000 si masurile subsecvente acestuia, inclusiv respingerea solicitarii de aprobare a planului urbanistic zonal conceput de reclamanti, respecta prevederile O.U.G. nr. 195/2005.

Ceea ce nu a observat apelantul-parat este faptul ca hotararea primei instante nu a fost fundamentata pe principiile raspunderii civile delictuale decurgand din prevederile art. 998-999 C. civ. Potrivit dispozitiilor art. 20 alin. (2) din Constitutia Romaniei, „Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile”.

Fara a face trimitere expresa la aceste prevederi constitutionale, tribunalul a facut aplicarea lor. Astfel, in conditiile in care reclamantii pretindeau existenta unei atingeri aduse dreptului lor de proprietate protejat nu numai de legislatia interna (art. 44 din Constitutia Romaniei, art. 480 C. civ.), dar si de art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, iar obtinerea unei reparatii nu era posibila in baza legii interne, instanta de apel a examinat cauza din perspectiva blocului reprezentat de Conventia Europeana a Drepturilor Omului si jurisprudenta instantei europene.

Instanta de apel a retinut calitatea reclamantilor de titulari ai unui „bun” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului in privinta terenului litigios, imobil care, potrivit planului urbanistic general aprobat prin Hotararea Consiliului General al Municipiului Bucuresti nr. 269/2000 a fost incadrat in zona spatiilor verzi amenajate – subzona V1A – parcuri, gradini, scuaruri si fasii plantate publice care permite numai functiunile de spatiu plantat public.

Aprecierea tribunalului, in sensul existentei unei ingerinte in dreptul de proprietate al reclamantilor, rezultata din impunerea unui regim juridic impus de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 ce ingradeste optiunea fireasca a proprietarilor de a construi pe terenul lor s-a retinut a fi corecta.

Contrar sustinerilor apelantului, Curtea de Apel a apreciat ca nu se afla in prezenta unei simple limitari a folosintei bunului, cata vreme regimul juridic al acestuia ingradeste exercitiul tuturor atributelor dreptului de proprietate. Astfel, reclamantii sunt impiedicati sa foloseasca bunul potrivit propriilor interese si sa ii culeaga fructele, atat prin destinatia acestuia de spatiu cu acces public nelimitat, cat si prin functiunea restransa permisa de lege. In aceste conditii, exercitiul atributului dispozitiei devine iluzoriu intrucat, desi nu a fost scos in mod formal din circuitul civil, bunul nu mai poate participa in mod efectiv si eficient la acest circuit, in conditii normale de piata, aspect corect sesizat de prima instanta.

In conditiile aratate, este legitima concluzia tribunalului referitoare la existenta unei privari de proprietate ce poate fi calificata drept expropriere de fapt, circumstantele cauzei fiind similare celor constatate si sanctionate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin hotararile in cauzele Vergu c. Romaniei, Sporrong si Lonnroth c. Suediei, James si altii c. Regatului Unit, Burghelea c. Romaniei, Belvedere Alberghiera SRL c. Italiei.

In cauza, desi paratul nu a transformat terenul proprietatea reclamantilor in parc public, i-a impus un regim juridic similar acestor parcuri, lasand reclamantilor numai posibilitatea teoretica de exercitate a atributelor dreptului lor de proprietate.

Constatand existenta unei adevarate privari de proprietate a reclamantilor, tribunalul a verificat, corespunzator cerintelor tezei a doua a primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, daca aceasta „ingerinta” a statului este prevazuta de legea interna, este justificata de o cauza de utilitate publica si daca exista un just echilibru intre cerintele protejarii unui interes general al comunitatii si imperativul protejarii dreptului fundamental al individului.

In cadrul acestui rationament, tribunalul a constatat in mod corect existenta unei reglementari legale vizand interzicerea schimbarii destinatiei terenurilor amenajate ca spatii verzi si/sau prevazute ca atare in documentatiile de urbanism, reducerii suprafetelor acestora ori stramutarii lor, indiferent de regimul juridic al acestora, precum si cauza de utilitate publica a acestei reglementari, intrucat interdictiile tind la ocrotirea si garantarea dreptului la un mediu sanatos, prevazut de art. 35 din Constitutie. Tribunalul a sanctionat insa, prin hotararea pronuntata, lipsa echilibrului just intre exigentele interesului general al comunitatii si imperativele apararii dreptului fundamental al reclamantilor, apreciind in mod corect ca sarcina disproportionata suportata de reclamanti se impune a fi compensata printr-o reparatie rezonabila.

Cu referire la criticile apelantului legate de nesocotirea principiului puterii lucrului judecat, Curtea a retinut ca sustinerile nu sunt intemeiate. Obiectul litigiului in care a fost pronuntata Decizia civila nr. 2489 din 30 noiembrie 2009 nu l-a constituit acordarea de daune, ci obligarea Autoritatii Regionale pentru Protectia Mediului Bucuresti sa emita avizul pentru Planul Urbanistic Zonal cu privire la imobilul situat in, sector 1 Bucuresti. Pe de alta parte considerentele invocate de apelantul parat ale deciziei nu demonstreaza faptul ca instanta care a pronuntat-o a transat chestiunea acordarii despagubirilor „in situatia in care limitele impuse reduc semnificativ posibilitatea practica de exercitare a dreptului reclamantilor”, ci doar ca s-a limitat a aprecia ca „in lipsa unei exproprieri formale posibilitatea reclamantilor de a obtine despagubiri in instanta este mai mult decat incerta, neexistand dispozitii legale exprese in acest sens si nici o practica judiciara care sa sustina o astfel de opinie”.

Contrar sustinerilor apelantului-parat, in cauza este lipsita de relevanta imprejurarea ca regimul juridic restrictiv al imobilului in litigiu exista la data emiterii titlului de proprietate din 15 aprilie 2002 eliberat de Prefectura Municipiului Bucuresti si putea fi cunoscut de reclamanti/autorii lor la acel moment, ca urmare a publicarii in M. Of. al Romaniei a Hotararea Consiliului General al Municipiului Bucuresti nr. 269/2000. Astfel cum corect au aratat apelantii reclamanti, titlul lor de proprietate a fost emis in temeiul dispozitiilor Legii nr. 18/1991, in cadrul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate. La acel moment (ca de altfel si in prezent, conform Legii nr. 165/2013), regula in cadrul acestei proceduri o reprezenta restituirea in natura a terenurilor, exceptiile nefiind lasate la aprecierea solicitantilor. Asadar, beneficiarii titlului de proprietate din 15 aprilie 2002 nu au avut un drept de optiune intre terenul in litigiu si un teren neafectat de restrictii urbanistice.

In acord cu prima instanta, Curtea de apel a apreciat ca reclamantii pot obtine numai repararea unui prejudiciu cert, sigur. Categoric, imobilul ar fi fost unul cu potential construibil in lipsa regimului juridic instituit de parat. Insa ipoteza construirii efective pe acest teren a edificiilor afirmate de reclamanti si a inchirierii acestora este dependenta de numeroase variabile care exclud certitudinea.

Astfel, intocmirea unui plan urbanistic zonal si solicitarea aprobarii acestuia de catre Consiliul General al Municipiului Bucuresti nu sunt elemente suficiente pentru ca, in lipsa restrictiilor urbanistice ce afecteaza imobilul, constructiile sa se fi realizat. Existenta unor disponibilitati banesti in contul bancar al Universitatii Bucuresti afectat „mostenirii E.” nu conduce automat la concluzia utilizarii acestora pentru investitii imobiliare pe terenul in litigiu. Reclamanta A. nu are in prezent personalitate juridica, avand din partea Universitatii Bucuresti numai un mandat de administrare (astfel cum rezulta si din adresa din 27 mai 2014 emisa de facultate) in privinta activelor rezultate din „mostenirea E.” Or, realizarea unei investitii imobiliare atat de ample si care comporta riscuri considerabile, nu poate reprezenta un act de administrare, astfel ca decizia demararii unei astfel de investitii si toate deciziile necesare pe parcursul implementarii sale apartine Consiliului de Administratie al Universitatii Bucuresti.

Nici in privinta reclamantului C. nu s-a facut dovada existentei resurselor financiare care sa poata fi afectate unui astfel de proiect de dezvoltare imobiliara, iar asocierea cu alte persoane sau obtinerea de credite, invocate de apelantii-reclamanti sunt solutii lipsite de certitudine.

Curtea a mai notat ca Universitatea Bucuresti era obligata sa respecte prevederile Legii nr. 34/2006 privind achizitiile publice (abrogata in prezent art. 238 din Legea nr. 98/2016) in toate fazele legate de intocmirea documentatiei tehnice pentru emiterea autorizatiei de construire, incheierea contractelor de antrepriza, de executie, de aprovizionare cu materiale, imprejurare ce sporeste dificultatea implementarii unui asemenea proiect. In acelasi sens, se pot retine fluctuatia pietei imobiliare si riscul concret (diferit de cel mediu) de neocupare a imobilelor oferite spre inchiriere.

In plus, desi inscrisurile depuse la dosar demonstreaza ca, in considerarea „mostenirii E.”, au fost redobandite in proprietate numeroase terenuri, reclamantii nu au dovedit ca ar fi finalizat pe cel putin unul dintre acestea un proiect imobiliar, cu atat mai putin unul de anvergura celui afirmat in prezenta cauza. Chiar in adresa din 27 mai 2014 a A. se mentioneaza doar faptul ca unele imobile redobandite au fost vandute, fara nicio referire la derularea unor proiecte de dezvoltare imobiliara. Aceasta situatie conduce la concluzia ca sustinerile reclamantilor sunt pur conjuncturale, facute exclusiv in scopul maximizarii cuantumului despagubirilor.

In schimb, instanta de apel a apreciat a fi fondate criticile apelantilor reclamanti indreptate impotriva solutiei de respingere a cererii de obligare a paratului la plata contravalorii lipsei de folosinta pentru viitor.

Astfel, potrivit dispozitiilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005, schimbarea destinatiei terenurilor amenajate ca spatii verzi si/sau prevazute ca atare in documentatiile de urbanism, reducerea suprafetelor acestora ori stramutarea lor este interzisa, indiferent de regimul juridic al acestora, iar terenul proprietatea reclamantilor a fost incadrat in zona VI-A prin planul urbanistic general aprobat prin Hotararea Consiliului General al Municipiului Bucuresti nr. 269/2000.

Astfel, pana la o eventuala modificare a art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 sau pana la inlocuirea exproprierii de fapt constatate cu o expropriere care sa respecte formele impuse de lege, va persista ingerinta publica asupra dreptului de proprietate al reclamantilor, pentru compensarea careia s-a apreciat anterior ca se impune acordarea de despagubiri. Or, perspectivele indoielnice ale unei astfel de modificari legislative precum si lipsa oricarui demers al paratului in vederea aplicarii Legii nr. 255/2010 confera prejudiciului viitor invocat de reclamanti caracter cert. Pe de alta parte, in cazul confirmarii oricareia dintre cele doua ipoteze anterior expuse, paratul ar fi indreptatit sa solicite sistarea obligatiei de plata a despagubirilor.

Facand aplicarea dispozitiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul Municipiul Bucuresti, reprezentat prin primarul general si a admis apelul formulat de apelantii A. din cadrul Universitatii Bucuresti, B. si C., cu consecinta schimbarii in parte a sentintei apelate, in sensul obligarii paratului la plata catre reclamanti a unei despagubiri reprezentand contravaloarea lipsei de folosinta a terenului in suprafata de 13.270 mp, situat in Bucuresti, sector 1, calculata la nivelul a 2,67 euro/mp/luna, incepand cu 20 iunie 2013, cat timp se mentine regimul juridic actual al imobilului. Vor fi mentinute celelalte dispozitii ale sentintei.

Retinand culpa procesuala a apelantului-parat, in baza dispozitiilor art. 274, 276 C. proc. civ. s-a dispus obligarea paratului la plata catre apelantii-reclamanti B. si C. a sumei de 2503 lei, reprezentand cheltuieli de judecata. Aceasta suma inglobeaza 2/3 din onorariul pentru expertiza tehnica imobiliara pus in sarcina tuturor celor trei apelanti reclamanti si suma de 1.500 lei, reprezentand parte a onorariului avocatial achitat de cei doi apelanti corespunzatoare partii din criticile formulate in apel, care au fost considerate fondate.

Impotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul Bucuresti prin primar general solicitand modificarea in tot a deciziei recurate si respingerea cererii de chemare in judecata, ca neintemeiata.

In dezvoltarea motivelor de recurs intemeiate pe dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., parata a sustinut nelegalitatea deciziei recurate, formuland urmatoarele critici:

1.Instanta de apel a pronuntat o deciziei cu incalcarea prevederilor legale care reglementeaza dreptul de proprietate si limitele exercitarii acestuia.

Facand trimitere la cuprinsul art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, se sustine ca instantele de fond au omis aceste dispozitii legale care permit ingerinta statului in prerogativele dreptului de proprietate ale unei persoane (fizice sau juridice) in scopul protejarii unui interes general, context in care in mod eronat s-a apreciat faptul ca, prin actele sale, Municipiul Bucuresti a lipsit reclamantii de folosinta terenului litigios.

Din aceasta perspectiva, se arata ca instantele nu au verificat daca limitarea dreptului de proprietate a fost determinata de o situatie speciala, respectiv daca a fost mentinut un just echilibru intre exigentele de interes general ale comunitatii si imperativele de salvgardare a dreptului fundamental al solicitantului, deoarece interesul general (protejarea mediului) este unul major care indreptateste statul, prin autoritatile administratiei publice, sa ia masuri necesare pentru protejarea acestuia.

Includerea terenului reclamantilor in zona spatiilor verzi amenajate – subzona IVA – parcuri, gradini, scuaruri si fasii plantate public nu reprezinta o privare de proprietate, ci o limitare a folosintei bunurilor, in sensul tezei a III-a, consemnata in alineatul 2 al art. 1 al Protocolului 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, limitare ce are un scop legitim, respectiv acela de protejarea mediului, fiind respectata si exigenta de proportionalitate in materie de limitare a dreptului de proprietate referitoare la justul echilibru ce trebuie sa fie mentinut intre exigentele interesului general al comunitatii si imperativele de protejare a individului.

Recurentul face referire la Decizia civila nr. 2489 din 30 noiembrie 2009 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti in Dosarul nr. x/3/2008 in cuprinsul careia instanta retine, retine cu putere de lucru judecat faptul ca: „nu se poate retine motivarea instantei de fond care a considerat ca in situatia in care limitele impuse reduc semnificativ posibilitatea practica de exercitare a dreptului reclamantilor au deschisa calea unei actiuni in despagubiri. Plata unor astfel de despagubiri este posibila doar in situatia exproprierii pentru cauza de utilitate publica, ceea ce presupune declansarea acestei proceduri in mod explicit. In lipsa unei exproprieri formale posibilitatea reclamantilor de a obtine despagubiri in instanta este mai mult decat incerta neexistand dispozitii legale exprese in acest sens si nicio practica judiciara care sa sustina o astfel de opinie”.

Solicita a se observa ca instanta de fond, cat si cea de apel, depasind cadrul legal, au apreciat gresit ca fiind intemeiata cererea reclamantilor de solicitare a lipsei de folosinta, desi nu exista nicio reglementare legala care sa permita acordarea de despagubiri pentru lipsa de folosinta, in cazul in care in temeiul si in spiritul legii se iau masuri in acord cu legea, cu privire la modalitatea de exercitare a folosintei unor terenuri proprietate privata in scopul protejarii unui interes general.

2. Instantele au apreciat eronat cu privire la faptul ca, in speta, se identifica ipoteza unei adevarate exproprieri.

Recurentul sustine ca instanta de judecata nu poate sa echivaleze situatia din speta cu o expropriere si sa dea aplicabilitate, indirect, normelor legale care reglementeaza aceasta procedura si care indreptateste persoana al carei imobil este declarat de utilitate publica sa poata solicita despagubiri. Niciun moment imobilul reclamantilor nu a fost scos din circuitul civil, nefiind atins dreptul lor de dispozitie si administrare a imobilului, iar limitarea folosintei terenului nu este de natura sa conduca la lipsa efectiva a dreptului de proprietate, drept care poate fi exercitat cu respectarea normelor legale in vigoare.

3.Instanta de apel a inlaturat eronat apararea potrivit careia regimul juridic actual al imobilului din litigiu exista si la data emiterii titlului de proprietate din 15 aprilie 2002 eliberat de Prefectura Municipiului Bucuresti si putea fi cunoscut de reclamanti/autorii lor la acel moment, ca urmare a publicarii in M. Of. al Romaniei a Hotararii Consiliului General al Municipiului Bucuresti nr. 269/2000.

Se arata ca Planul Urbanistic General aprobat prin Hotararea Consiliului General al Municipiului Bucuresti nr. 269/2000, incadreaza suprafata de teren din litigiu in zona spatiilor verzi amenajate, hotarare a fost publicata in M. Of. al Romaniei, astfel incat nu se poate invoca necunoasterea de catre reclamanti a acestui regim juridic, cu atat mai mult cu cat solicitarea acestora de restituire a imobilului in baza Legii fondului funciar a fost solutionata doar la nivelul anului 2002 prin emiterea titlului de proprietate din 15 aprilie 2002, pentru ca la nivelul anului 2004 sa formuleze o actiune in revendicare care viza imobilul din sector 1, actiune solutionata prin sentinta civila nr. 626 din 28 iunie 2004 pronuntata de Tribunalul Bucuresti.

4. In mod gresit instanta de apel a dispus obligarea sa la plata unui prejudiciu viitor, respectiv la plata contravalorii de folosinta a terenului si pentru viitor, atat timp cat regimul juridic al terenului nu este schimbat.

Considera eronata concluzia instantei de apel potrivit careia pana la o eventuala modificare a art. 71 din O.U.G nr. 195/2005 sau pana la inlocuirea exproprierii de fapt constatate cu o expropriere care sa respecte formele impuse de lege, va persista ingerinta publica asupra dreptului de proprietate al reclamantilor, pentru compensarea careia s-a apreciat ca se impune acordarea de despagubiri si, ca, din perspectivele indoielnice ale unei astfel de modificari legislative, precum si lipsa oricarui demers al paratului in vederea aplicarii Legii nr. 255/2010 prejudiciul viitor invocat de reclamanti are caracter cert.

Recurenta pretinde ca rationamentul juridic prin care instanta de apel a dispus obligarea la plata unui prejudiciu viitor este gresita.

Un prim aspect semnalat de recurent vizeaza temeiul de drept al obligarii sale la plata oricarui tip de prejudiciu.

Conform C. civ. roman, o persoana fizica sau juridica, poate fi obligata la plata unei despagubiri in situatia in care produce unei alte persoane fizice sau juridice un prejudiciu, in baza raspunderii civile contractuale sau in baza celei delictuale. Este evident faptul ca, in speta, nu poate fi vorba de o raspundere civila contractuala, iar pentru a putea discuta insa de o raspundere civila delictuala, trebuie indeplinite conditiile imperative si cumulative referitoare la prejudiciu, existenta unei fapte ilicite, existenta unei legaturi de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu si existenta vinovatiei celui care a cauzat prejudiciul.

Or, in cauza, nu ar fi intrunite conditiile raspunderii delictuale, iar o despagubire poate fi acordata numai in temeiul acestei raspunderi. Or, instanta de apel nu a verificat intrunirea conditiilor raspunderii delictuale, iar acordarea unor despagubiri pot fi acordate numai in temeiul acestei forme de raspundere.

Emiterea Planului Urbanistic General Municipiul Bucuresti nu constituie o fapta ilicita, ci emiterea unui act in acord cu dispozitiile art. 71 din O.U.G. 195/2005 pentru asigurarea unui mediu de viata sanatos, deoarece crearea cadrului necesar pentru punerea in aplicare a unui act normativ nu poate fi apreciat ca o fapta ilicita.

Cu privire la crearea unui prejudiciu, se arata ca nu a fost creat vreun prejudiciu real reclamantilor, prerogativele dreptului lor de proprietate nu au fost afectate in materialitatea lor, deoarece reclamantii detin atat ius utendi, ius fruendi, cat si ius abutendi. Faptul ca folosinta terenului poate fi exercitata doar in anumite limite, nu echivaleaza cu exproprierea sau scoaterea din circuitul civil al imobilului.

Arata ca instantele trebuie sa verifice in examinarea unei cereri de despagubiri pentru un prejudiciu cauzat de interdictia instituita de lege daca sunt intrunite cumulativ conditiile raspunderii civile delictuale, care sa justifice admiterea unei astfel de cereri, iar motivarea in drept a unei asemenea cereri trebuie sa fie in mod imperativ facuta pe prevederile art. 998-999 C. civ.

Subliniaza ca din analiza intregii legislatii, se desprinde ideea ca nu exista temei juridic pentru acordarea de despagubiri pentru lipsa de folosinta, exceptand situatia raspunderii civile delictuale, ale carei conditii imperative si cumulative, nu sunt indeplinite in cauza. Din considerentele decizie apelate, rezulta ca instanta de apel a retinut ca hotararea primei instante nu a fost fundamentata pe principiile raspunderii civile delictuale decurgand din prevederile art. 998-999 C. civ., insa desi nu s-a facut trimitere expresa, tribunalul a avut in vedere si a facut aplicarea dispozitiilor art. 20 alin. (2) din Constitutia Romaniei potrivit carora daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.

Invoca faptul ca instantele de judecata nu isi pot depasi rolul impus de lege, acela de aplicare si interpretare corecta a acesteia, hotararile judecatoresti in mod obligatoriu vor avea motivare in fapt si in drept, insa din analiza deciziei recurate reiese faptul ca lipseste temeiul de drept in baza caruia s-a dispus obligarea paratului la plata despagubirilor singura actiune prevazuta de lege pentru obligarea la plata unor despagubiri, fiind cea in raspundere civila delictuala reglementata de art. 998 C. civ., ale carei conditii nu sunt indeplinite.

De asemenea, recurentul a dezvoltat critici si din perspectiva modului gresit in care instanta de apel a conferit caracter cert unui prejudiciu viitor.

Intimatii-reclamantii A. Bucuresti, B. si C. au formulat intampinare la recursul declarat de Municipiului Bucuresti prin primarul general solicitand respingerea acestuia ca nefondat si mentinerea, ca legala si temeinica a deciziei atacata, intrucat s-a retinut corect faptul ca limitele care au fost impuse dreptului lor de proprietate prin O.U.G. nr. 195/2005 si Planul urbanistic general, aprobat prin Hotararea Consiliului General al Municipiului Bucuresti nr. 269/2000, ce incadreaza terenul din litigiu in zona spatiilor verzi amenajate – subzona IVA – sunt de natura sa aduca atingere insasi substantei acestuia, ceea ce echivaleaza cu o adevarata expropriere de fapt, contrar nu numai art. 44 alin. (2) si alin. (3) din Constitutie, ci si art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, context in care se afla in imposibilitatea folosirii terenului ceea ce echivaleaza practic cu scoaterea acestuia din circuitul civil.

Verificand legalitatea deciziei recurate in raport de dispozitiile legale incidente in cauza, Inalta Curte va constata ca recursul declarat de paratul Municipiul Bucuresti, prin primar general este fondat, urmand a fi admis avand in vedere urmatoarele considerente:

In cauza, reclamantii A. Bucuresti, B. si C. prin cererea de chemare in judecata au solicitat obligarea paratilor Municipiului Bucuresti prin primarul general si Primaria Municipiului Bucuresti, prin primarul general la plata unor sume de bani reprezentand lipsa de folosinta a imobilului proprietatea reclamantilor situat in intravilanul Municipiului Bucuresti, sectorul 1, in suprafata de 13.270 mp aferenta perioadei 01 mai 2008 – 01 mai 2011, precum si obligarea paratilor la plata unei chirii viitoare.

Reclamantii si-au fundamentat in drept actiunea pe dispozitiile art. 998-999 C. civ., art. 1075-1077 C. civ., art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) si (3) din Constitutia Romaniei.

Tribunalul Bucuresti, sectia a IV-a civila, prin sentinta civila nr. 1352 din 19 iunie 2013, a admis in parte actiunea si a obligat paratul Municipiul Bucuresti, prin primarul general la plata catre reclamanti a sumei de 2.662.980 euro, in echivalentul in lei la data platii, reprezentand contravaloarea lipsei de folosinta aferenta perioadei 1 mai 2008 – 19 iunie 2013 si la plata cheltuielilor de judecata in valoare de 5.000 lei reprezentand onorariu de expert.

In pronuntarea solutiei instanta de fond a retinut, in esenta, faptul ca exercitarea atributelor dreptului de proprietate de catre reclamanta a fost limitata de PUG-ul actual la utilizarea terenului potrivit functiunilor de spatiu public plantat, astfel incat prin interzicerea construirii sau amplasarii de obiecte sau materiale pe teren, care atrag dupa sine si pierderea posibilitatii de a vinde imobilul in conditii normale de piata, s-a constatat existenta unei ingerinte in dreptul de proprietate al reclamantilor, care datorita restrangerii excesive a posibilitatii de exercitare echivaleaza cu o privare de proprietate, respectiv o expropriere in fapt fara a exista o justa si prealabila despagubire a reclamantilor.

Instanta de fond a retinut ca reclamantii detin un bun in sensul art. 1 Protocolul 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, ca interdictia schimbarii destinatiei terenului care, desi neamenajat ca spatiu verde, este prevazut ca atare in Planul Urbanistic General al Municipiului Bucuresti, reprezinta o privare a reclamantilor de bunul lor, in sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Examinand criteriul de proportionalitate pentru a determina daca masura litigioasa respecta justul echilibru necesar si, in special, daca nu obliga reclamantii sa suporte o sarcina disproportionata, a avut in vedere modalitatile de compensare a prejudiciului, sens in care Tribunalul a retinut ca prin obligarea paratei la plata sumei de 2.662.980 euro, in echivalentul in lei la data platii, reprezentand contravaloarea lipsei de folosinta aferenta perioadei 1 mai 2008 -19 iunie 2013, criteriul proportionalitatii fiind astfel respectat.

Exercitand calea de atac a apelului, paratul Municipiul Bucuresti, prin Primarul General, a invocat, printre altele, nelegalitatea hotararii atacate intrucat au fost nesocotite dispozitiile legale care reglementeaza dreptul de proprietate si limitele exercitarii acestuia si, contestand intrunirea conditiilor antrenarii raspunderii civile delictuale, a invocat lipsa temeiului de drept a obligarii sale la plata de despagubiri.

Sub aspectul examinarii indeplinirii cerintelor angajarii raspunderii paratului, cata vreme regimul juridic restrictiv al terenului in litigiu, impus potrivit planului urbanistic general aprobat prin Hotararea Consiliului General al Municipiului Bucuresti nr. 269/2000 si masurile subsecvente acestuia, inclusiv respingerea solicitarii de aprobare a planului urbanistic zonal conceput de reclamanti, respecta prevederile O.U.G. nr. 195/2005 instanta de apel a retinut ca, intr-adevar, nu sunt intrunirea in cauza elementele cumulative ale raspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 C. civ., facand referire la inexistenta unei fapte ilicite si a vinovatiei paratului. Cu toate acestea, inlaturand apararile formulate in cauza, instanta de apel a constatat ca hotararea primei instante nu a fost fundamentata pe principiile raspunderii civile delictuale decurgand din prevederile art. 998-999 C. civ., insa instanta de fond – desi nu a facut referire expresa la dispozitiile constitutionale – a facut aplicarea dispozitiilor art. 20 alin. (2) din Constitutia Romaniei potrivit carora „Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile”.

In conditiile in care reclamantii pretindeau existenta unei atingeri aduse dreptului lor de proprietate protejat nu numai de legislatia interna (art. 44 din Constitutia Romaniei, art. 480 C. civ.), dar si de art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, instanta de apel a constatat necesar a examina cauza doar din perspectiva blocului reprezentat de Conventia Europeana a Drepturilor Omului si jurisprudenta instantei europene.

Procedeul judiciar a fost contestat in cuprinsul cererii de recurs, paratul invocand nelegalitatea solutiei pronuntata de instanta de apel intrucat din analiza deciziei recurate se constata ca lipseste temeiul de drept in baza caruia s-a dispus obligarea sa la plata de despagubiri pentru lipsa de folosinta atat timp cat instantele de fond au retinut neindeplinirea conditiilor cumulative si imperative ale raspunderii civile delictuale.

Examinand legalitatea deciziei recurate, Inalta Curte va analiza cu prioritate critica referitoare la gresita obligare a recurentului la plata de despagubiri pentru lipsa unui temei legal, urmand a constata ca sustinerile paratului sunt fondate.

 Analiza temeiniciei si legalitatii pretentiilor reclamantilor efectuata de instanta de apel a fost realizata atat din perspectiva verificarii si aplicarii dispozitiilor legale consacrate de dreptul intern, respectiv art. 998 C. civ. – a caror conditii s-a retinut a nu fi indeplinite, cat si a normelor europene consacrate in art. 1 din primul Protocol, a caror cerinte s-a apreciat a fi intrunite, in baza carora paratul a fost obligat la plata despagubirilor solicitate.

Din aceasta perspectiva este de observat ca reclamantii au solicitat verificarea pretentiei dedusa judecatii doar din perspectiva cadrul legal intern reprezentat de dispozitiile art. 998 C. civ., temei juridic care a fost invocat de acestia in cuprinsul actiunii cu care au investit instanta de fond avand ca obiect obligarea paratului Municipiul Bucuresti, prin Primarul General la plata unor sume de bani. Cauza juridica a actiunii reclamantilor – inteleasa ca scop catre care se indreapta vointa celui care reclama in justitie – consta in intentia obtinerii de catre acestia de despagubiri banesti ca urmare a faptei, negative, imputabila paratului de a nu modifica Planul Urbanistic General, fapta care ii impiedica sa isi exercite atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, teren.

Prin urmare, sumele de bani solicitate de reclamanti isi au izvorul intr-o fapta civila delictuala prevazuta de art. 998 C. civ. potrivit caruia „orice fapta a omului care cauzeaza altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara”.

Cu toate acestea, prin decizia recurata, instanta de apel desi retine ca nu sunt intrunite conditiile raspunderii civile delictuale, constata corect procedeul judiciar realizat de instanta de fond sub aspectul aplicarii directe a dispozitiilor art. 1 din primul Protocol aditional fara insa ca rationamentul juridic imbratisat atat de instanta de fond, cat si cea de apel sa fi fost justificat sub aspectul inlaturarii normei interne si al aplicarii directe, pe baza prioritatii, a Conventiei europene a drepturilor omului si a jurisprudentei Curtii de la Strasbourg, in baza art. 11 alin. (2) si art. 20 alin. (2) din Constitutia Romaniei.

Aplicarea contradictorie in cauza atat a normei legale din dreptul intern in examinarea pretentiei privind acordarea de despagubiri pentru sumele de bani constand in lipsa de folosinta avand ca premisa raspunderea extracontractuala, cat si a normei conventionale inscrisa in art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia europeana denota imprejurarea ca instantele de fond nu au fost identificat neechivoc temeiul de drept al actiunii in raport cu care trebuia verificata temeinicia pretentiilor formulate de reclamanti.

Fiind investite cu solutionarea unei cereri in pretentii ce implica incidenta dispozitiilor art. 998 C. civ., instantele de fond aveau obligatia de a realiza o analiza nemijlocita, directa, de compatibilitate a dispozitiilor din legea nationala cu prevederile Conventiei europene a drepturilor omului si cu jurisprudenta contenciosului european.

Fiind exclusiv o chestiune de aplicare a legii, exercitiul atributului instantelor de apreciere si evaluare reclama, in raport cu circumstantele concrete ale cauzei, o analiza a efectelor concrete ale normei juridice interne asupra partilor intre care se deruleaza prezentul raportul juridic obligational. Or, in contextul in care sunt invocate de catre parti incalcari ale drepturilor lor fundamentale, prevazute si garantate de Conventia europeana a drepturilor omului, aceasta examinare se impunea tocmai pentru a verifica in concreto pastrarea justului echilibru intre interesele statului si cele ale reclamantilor.

Or, numai in ipoteza identificarii existentei unor neconcordante ori incompatibilitati dintre norma legala din dreptul intern (evocata de reclamanti in cuprinsul cererii de chemare in judecata) cu dispozitiile Conventiei europene, instantele de judecata sunt indreptatite a da eficienta prioritatii blocului de conventionalitate (Conventia, unita cu jurisprudenta Curtii de la Strasbourg) in sensul inaplicabilitatii normei interne si al aplicarii directe a normei conventionale, apreciata mai favorabila in conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constitutia Romaniei pentru raportul juridic, concret, dedus judecatii.

Prin urmare, in raport de contradictiile semnalate, se impune ca instanta de trimitere sa identifice temeiul juridic al cererii cu care a fost investita si sa procedeze la solutionarea cauzei in raport de norma juridica pe care o va retine ca aplicabila cauzei.

Avand in vedere considerentele ce preced, Inalta Curte, in aplicarea dispozitiilor art. 312 alin. (1) si (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar si vazand dispozitiile art. 314 C. proc. civ., precum si pentru a nu priva partile de un grad de jurisdictie, va admite recursul declarat de paratul Municipiul Bucuresti, prin primar general si va casa decizia recurata, cu trimiterea cauzei la aceeasi instanta de apel pentru rejudecarea apelului acestuia, urmand ca dupa clarificarea aspectelor semnalate, in scopul solutionarii raportului juridic litigios, sa fie verificate si celelalte critici formulate prin cererile de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de paratul Municipiul Bucuresti, prin primar general impotriva Deciziei nr. 305/A din 11 mai 2016 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia a III a civila si pentru cauze cu minori si de familie.

Caseaza decizia recurata si trimite cauza spre rejudecare la aceeasi curte de apel.

Irevocabila.

Pronuntata in sedinta publica, astazi 25 mai 2017.


Follow Me

facebook linkedin twitter

Comments closed