26 June 2018

accident rutier produs pe teritoriul unui stat strain. Despagubiri morale si materiale solicitate de rudele victimei. Regulamentul (CE) nr. 864/2007

accident rutier produs pe teritoriul unui stat strain. Despagubiri morale si materiale solicitate de rudele victimei. Regulamentul (CE) nr. 864/2007

Actiune in raspundere civila delictuala. Element de extraneitate. Cetatean roman decedat intr-un accident rutier produs pe teritoriul unui stat strain. Despagubiri morale si materiale solicitate de rudele victimei. Determinarea legii aplicabile litigiului in raport cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 864/2007  

Regulamentul CE nr. 864/2007 (Roma II) se aplica obligatiilor necontractuale in materie civila si comerciala in situatii care implica un conflict de legi, iar alin. (2) al art. 1 din Regulament enumera aspectele excluse din domeniul sau de aplicare. Din aceasta enumerare nu rezulta ca obligatiile decurgand din asigurarea de raspundere civila a autovehiculelor si cu atat mai mult raspunderea proprietarului autovehiculului pentru defectiunea acestuia, deci raspunderea delictuala pentru un fapt ilicit, ar fi excluse din sfera de aplicare a regulamentului.

Cu privire la obligatiile decurgand din asigurare, Regulamentul contine o dispozitie expresa in art. 18, potrivit caruia persoana care a suferit un prejudiciu poate introduce o actiune directa impotriva asiguratorului persoanei raspunzatoare pentru acordarea despagubirilor, daca aceasta posibilitate este prevazuta de legea aplicabila obligatiei necontractuale sau in legea aplicabila contractului de asigurare.

Potrivit dispozitiilor art. 4 din acelasi act normativ european, cu denumirea marginala ”Norma generala”, norma de drept material aplicabila este legea tarii in care s-a produs prejudiciul, indiferent in ce tara a avut loc faptul cauzator de prejudiciu si indiferent de tara sau tarile in care se manifesta efectele indirecte ale respectivului fapt.

 Prin urmare, conform Regulamentului nr. 864/2007, cum decesul victimei, cauzat de accidentul de circulatie, s-a produs pe teritoriul Spaniei, legea de drept material aplicabila litigiului in cadrul caruia reclamantele au solicitat despagubiri ca urmare a prejudiciului produs prin decesul rudei lor, este legea spaniola, respectiv normele Codului civil spaniol, prin raportare la care instanta a analizat exceptia prescriptiei dreptului la actiune.

 

Sectia I civila, decizia nr.1963 din 6 decembrie 2017      

 

Prin cererea inregistrata la Judecatoria Focsani sub nr. x/231/2014, reclamanta A. in nume propriu si in numele fiicei minore B. a chemat in judecata pe paratii SC C. SRL cu sediul in Bucuresti,  D. LTD  cu sediul in Irlanda si  E. PLC cu sediul in  Dublin, Irlanda, pentru a fi  obligati la plata sumei de 4.000.000 euro cu titlu de daune morale, precum si la o prestatie periodica lunara in echivalent euro a salariului mediu pe economie in Irlanda pentru minora B., incepand cu data de 27.11.2011 si pana la majorat, daune suferite ca urmare a decesului sotului/respectiv tatalui minorei,  F. in accidentul produs in Spania, la 27.11.2011, din cauza defectarii sistemului de franare a vehiculului pe care-l conducea, proprietatea D. LTD, asigurat Carte Verde cu polita xyz, la parata E. PLC, valabila in perioada 20.05.2011-20.05.2012.

Prin sentinta civila nr. 1596 din 17.07.2014, Judecatoria Focsani a admis exceptia privind necompetenta sa materiala, invocata din oficiu, si a declinat competenta de solutionarea a cauzei in favoarea Sectiei a II-a civila a Tribunalului Vrancea, avand in vedere cuantumul despagubirilor solicitate si dispozitiile art. 94 din Codul de procedura civila adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Prin incheierea din 12.03.2015, Tribunalul Vrancea a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocate de SC C. SRL, retinand ca aceasta  poate sta in proces doar in  calitate de mandatara a  societatii parate asiguratoare.

Prin sentinta civila nr.72 din 17.09.2016, Tribunalul Vrancea a respins exceptia

prescriptiei dreptului material la actiune; a admis in parte actiunea formulata de reclamante  si a obligat  paratele, in solidar, la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale si la o prestatie periodica lunara in echivalentul in euro a salariului mediu pe economie in Irlanda pentru minora B., incepand cu 27.11.2011 si pana la majorat.  Totodata, a obligat paratele, in solidar, la plata catre reclamante a cheltuielilor de judecata in suma de 3.500 lei reprezentand onorariu de avocat. 

Impotriva acestei sentinte  au declarat apel ambele  parate.

Prin decizia nr.35/A din 14.02.2017, pronuntata de Curtea de Apel Galati, Sectia I civila s-au admis apelurile declarate de paratele E. PLC si D. LTD impotriva sentintei civile nr. 72/2015 a Tribunalului Vrancea, care  a fost  schimbata in tot in sensul ca s-a respins actiunea formulata de reclamante  ca fiind prescrisa.

Impotriva deciziei instantei de apel au formulat recurs reclamantele, criticand-o ca nelegala.

 Recurentele arata ca prin decizia nr. 35/2017, Curtea a admis apelurile paratelor impotriva sentintei civile nr. 72/2015 a Tribunalului Vrancea, pe care a schimbat-o in tot si in rejudecare a respins actiunea ca fiind prescrisa, redand o parte din considerentele deciziei instantei de apel privitoare la retinerea legii spaniole ca lege aplicabila litigiului in raport de prevederile Regulamentului CE 864/2007 al Parlamentului European si al Consiliului din 01.07.2007, privind legea aplicabila obligatiilor necontractuale (Roma II). De asemenea, a reluat considerentele din decizia instantei de apel privitoare la prescriptie din codul civil spaniol.

Criticand hotararea recurata, recurentele invoca faptul ca aceasta a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a normelor de drept material, motiv de recurs prevazut de dispozitiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ.

Recurentele sustin ca instanta de apel a apreciat in mod gresit ca fiind aplicabile in cauza dispozitiile Regulamentului CE 864/2007 al Parlamentului European si al Consiliului din 01.07.2007, privind legea aplicabila obligatiilor necontractuale (Roma II) si pe cale de consecinta, normele prevazute de art. 1902, 1968 si 1973 din Codul civil spaniol deoarece, potrivit art. 27 din Regulamentul CE 864/2007, “Raporturile cu alte dispozitii de drept comunitar – Prezentul regulament nu aduce atingere aplicarii dispozitiilor dreptului comunitar care reglementeaza, in domenii specifice, conflictul de legi privind obligatiile necontractuale”.

Sustin ca materia asigurarilor este un domeniu specific, reglementat in mod distinct prin norme de drept comunitar – Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de raspundere civila auto si controlul obligatiei de asigurare a acestei raspunderi si Prima Directiva a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege si actelor administrative privind initierea si exercitarea activitatii de asigurare generala directa (73/239/CEE).

Invocand prevederile art. 1 din Regulamentul CE 864/2007, recurentele reclamante sustin ca  dispozitiile Regulamentului Roma II reglementeaza obligatii pre-contractuale, in materie civila, altele decat cele apartinand domeniului specific al asigurarilor si astfel,  in mod gresit,  instanta de apel a stabilit ca in cauza sunt aplicabile dispozitiile acestui regulament.

Sustin ca in cauza sunt aplicabile dispozitiile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului

European si a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de raspundere civila auto si controlul obligatiei de asigurare a acestei raspunderi  intrucat  au chemat in judecata pe asiguratorul E. PLC, care isi desfasoara activitatea la nivel european si se supune prevederilor acestei directive. Invoca astfel ca la pct. 2 din  preambulul Directivei 2009/103/CE se arata ca: “Asigurarea de raspundere civila pentru circulatia autovehiculelor (asigurarea auto) are o importanta deosebita pentru cetatenii europeni, fie ca sunt asigurati sau victime ale unui accident Aceasta prezinta, de asemenea, o importanta deosebita in cazul intreprinderilor de asigurare, deoarece reprezinta o mare parte a contractelor de asigurare generala incheiate in Comunitate. De asemenea, asigurarea auto are un impact asupra liberei circulatii a persoanelor si a vehiculelor, intarirea si consolidarea pietei interne a asigurarilor auto ar trebui, in consecinta, sa reprezinte un obiectiv fundamental al actiunii comunitare in domeniul serviciilor financiare“.

Recurentele mai sustin ca actiunea lor isi are izvorul in producerea unui accident de circulatie pe teritoriul Spaniei, in care a decedat F., cetatean roman, conducatorul auto al autovehiculului cap tractor S. si semiremorca, inmatriculate in Irlanda. Astfel, in cauza sunt incidente dispozitiile Titlului IV din Codul rutier spaniol, respectiv art. 32. 62, precum si cele ale  paragrafului 18, cat si normele care reglementeaza plata daunelor in caz de deces ori de vatamare corporala din accidente, anexe codului de trafic spaniol si nicidecum dispozitiile art. 1902 C. civil spaniol, care reprezinta dreptul comun in materia raspunderii delictuale spaniole si prevad ca “persoana care prin actiunea sau omisiunea sa cauzeaza daune altei persoane intervenind vina sau neglijenta acesteia este obligata sa remedieze dauna cauzata“, in timp ce art. 32. 62 si paragraful 18 din Titlul IV al Codul rutier spaniol reprezinta norma de drept speciala, aplicabila in speta.

Recurentele invoca si dispozitiile pct. 3 din Preambulul Directivei 2009/103/CE in care se arata ca “Fiecare stat membru ar trebui sa adopte toate masurile utile pentru ca raspunderea civila pentru pagubele produse de vehiculele care stationeaza in mod obisnuit pe teritoriul sau sa fie acoperita printr-o asigurare. Pagubele acoperite astfel, precum si modurile de incheiere a acestei asigurari sunt stabilite in cadrul acestor masuri.”

Din cele de mai sus, rezulta ca si statul spaniol a adoptat norme pentru aplicarea dispozitiilor Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 16 septembrie 2009, fapt atestat in paragraful 18 din Codul de trafic si siguranta rutiera spaniol, in care se mentioneaza in preambulul paragrafului (pagina 2) ca se pun in aplicare dispozitiile Directivei 2009/103/CE, reglementandu-se explicit cadrul acordarii despagubirilor in pagubele produse prin accidentele de circulatie.

Astfel, desi curtea a apreciat ca in cauza este necesara aplicarea legii spaniole, recurentele sustin ca instanta de apel a facut aplicarea gresita a Codului civil spaniol, cat timp exista lege speciala de reglementare, care deroga de la legea generala, respectiv de la dispozitiile art. 1902 din Codul civil spaniol.

            Ce-a de-a doua critica a recurentelor se refera la faptul ca instanta de a apel a dispus pronuntarea asupra fondului apelului la acelasi termen de judecata cu pronuntarea asupra legii aplicabile cauzei, incalcand dreptul lor la un proces echitabil si la aparare, intrucat nu li s-a acordat posibilitatea administrarii de probe, potrivit art. 254 pct. 2 C.proc.civ., nevoia administrarii probei rezultand ca urmare a stabilirii legii aplicabile in cauza.

Cu privire la admiterea exceptiei prescriptiei dreptului material la actiune, recurentele sustin ca exceptia prescriptiei este neintemeiata, intrucat au intrerupt termenul de prescriptie de un an de zile, astfel cum prevad dispozitiile art. 1973 din Codul civil spaniol, prin cererile pe care le-au depus, dupa cum urmeaza: corespondenta cu Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile din 22.03.2012, efectuata prin intermediul avocatului G. si raspuns prin email la 17.05.2012; corespondenta din 1.08.2012 cu E. PLC – Irlanda, prin care solicitau despagubiri; corespondenta email din 23.07.2012 cu E. PLC Spania prin care comunicau actele necesare si cererea pentru despagubiri; actul cu nr. 424 MCA emis de Inalta Curte, in chestiunea sectiunii 12 prejudicii personale, incheiat la 26.11.2012 intre reprezentantul lor avocat H. si S.C. D. LTD, privind inspectarea autovehiculului, facuta impreuna cu parata D., act care urma sa se transmita la procesul actiunii. Mai sustin ca  s-au  adresat Ambasadei Romaniei din Irlanda, care in data de 9.01.2012 le-a confirmat primirea scrisorii si le-a indicat institutiile irlandeze competente pentru problematica respectiva, referitoare la raporturile de munca pe care F., decedat in accidentul din

27.11.2011, le avea cu S.C. D. LTD, precum si Autoritatea pentru Securitate.

Recurentele sustin ca nu au ramas in pasivitate ci dimpotriva au actionat in interiorul termenului de 1 an, pe care l-au intrerupt, cu fiecare cerere pe care au adresat-o Biroului Spaniol al Asiguratorilor de Automobile, asiguratorului E. PLC Spania, Irlanda, precum si autoritatilor irlandeze referitor la raporturile de munca si nu in ultimul rand, participarea prin reprezentant la inspectia autovehiculului apartinand paratei din 26.11.2012. Sustin ca diligentele lor au avut in vedere pe ambele parate, aspect ce rezulta din corespondenta purtata si demersurile comune efectuate.

Prevederile art. 1973 din Codul civil spaniol stabilesc ca prescrierea actiunilor se intrerupe prin exercitarea acestora in fata tribunalelor, prin revendicarea extrajudiciara a creditorului si prin orice act de recunoastere a datoriei de catre debitor.

Astfel, potrivit normei de drept mentionate si fata de demersurile si diligentele ce au intreprins in perioada decembrie 2011 – decembrie 2013, termenul de prescriptie de 1 an a fost intrerupt prin revendicarea extrajudiciara si pe cale de consecinta, actiunea  lor este formulata si

inregistrata la instanta in interiorul termenului de prescriptie.

Recurentele invoca si prevederile art. 23 alin. 3 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European si a Consiliului, potrivit carora “(3) Statele membre se asigura ca persoana vatamata are dreptul, in termen de sapte ani dupa accident, sa obtina fara intarziere, din partea organismului de informare din statul de resedinta, din statul membru in care vehiculul stationeaza in mod obisnuit sau din statul membru in care s-a produs accidentul, datele urmatoare: numele si adresa intreprinderii de asigurare; numarul politei de asigurare; si (c) numele si adresa reprezentantului insarcinat cu solutionarea cererilor de despagubire de catre intreprinderea de asigurare in statul in care are resedinta persoana vatamata. (…)” sens in care legiuitorul european este mult mai permisiv cu persoanele vatamate, acordandu-le un termen de 7 ani pentru a beneficia de despagubirile la care au dreptul.

Nu in ultimul rand, invoca faptul ca normele de drept ale Uniunii Europene sunt obligatorii in toate statele membre, inclusiv in Spania (tara unde s-a produs accidentul), Irlanda sau Romania.

Ca ultim aspect, recurentele sustin ca potrivit imputernicirii notariale date unui avocat roman care-si desfasoara activitatea in Spania, au intrat in posesia copiei dosarului instantei la data de 04.09.2013, potrivit mandatului de expediere, pe care-l anexeaza prezentului recurs, incat curtea de apel a admis exceptia prescriptiei in mod gresit.

Fata de cele invocate, recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea decizi recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare, cu  obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecata.

            Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arata in continuare:

Prealabil, se impune a fi aratat ca instanta de recurs nu este investita cu o critica privitoare la competenta sau necompetenta instantelor romane in solutionarea litigiului de fata, problema competentei ramanand definitiv solutionata prin decizia instantei de apel, criticile din recursul de fata vizand alte aspecte, dupa cum se va arata in continuare:

Inalta Curte apreciaza ca se impune a  raspunde cu precadere celei de-a doua critici, care vizeaza o chestiune de ordin procedural si anume cea care se refera la faptul ca instanta de a apel ar fi incalcat dreptul reclamantelor la un proces echitabil si la aparare prin faptul ca a dispus pronuntarea asupra fondului apelului la acelasi termen de judecata cu pronuntarea asupra legii aplicabile cauzei, fara a tine seama ca, potrivit art. 254 pct. 2 C.proc.civ., nevoia administrarii probelor asupra fondului  rezulta ca urmare a stabilirii legii aplicabile.

 Stabilirea legii aplicabile litigiului cu element de extraneitate constituie o chestiune de fond iar nu o exceptie de procedura asupra careia instanta sa fie obligata sa se pronunte in prealabil in conditiile art. 248 C.proc.civ. Daca instanta s-ar fi pronuntat in prealabil asupra legii aplicabile, acest lucru ar fi echivalat cu o antepronuntare, sanctionata cu recuzarea judecatorilor.

Atata timp cat in cauza s-a invocat de catre apelantele parate aplicarea legii spaniole (Codul civil spaniol) in opozitie cu legea romana invocata de reclamante (Codul civil roman si Decretul nr. 167/1958), fiecare dintre parti era obligata sa isi faca toate apararile si probele atat asupra legii de drept material aplicabile, invocata de ea insasi dar si de partea adversa, cat si asupra exceptiilor ce rezulta din legea aplicabila si asupra fondului dreptului.

Exceptia de prescriptie intemeiata pe legea spaniola a fost de asemenea invocata expres de

catre apelantele parate, iar reclamantele, care au avut asistenta unui aparator, trebuiau sa isi faca toate apararile, neputand fi imputat instantei faptul ca nevoia unei aparari sau a unei probe ar fi reiesit ulterior stabilirii legii aplicabile.

Curtea apreciaza ca reclamantelor nu li s-a incalcat  dreptul la aparare si nici dreptul la un proces echitabil cata vreme au avut posibilitatea sa-si formuleze aparari pe toate chestiunile invocate de instanta si de partile adverse, cu atat mai mult cu cat la termenul din 30.03.2016 instanta de apel a consemnat ca se va pune in discutie aplicabilitatea Regulamentului 44/2001, Regulamentului Roma II si legii civile spaniole, acordandu-se termen pentru ca partile sa-si formuleze apararea, acestea depunand intampinari si concluzii scrise.

Nu poate fi primita nici critica potrivit careia instanta de apel a stabilit in mod gresit ca fiind aplicabile  cauzei dispozitiile Regulamentului CE 864/2007 al Parlamentului European si al Consiliului din 01.07.2007, privind legea aplicabila obligatiilor necontractuale (Roma II) si pe cale de consecinta, normele  Codului civil spaniol.

Regulamentul, ca act normativ comunitar, este de aplicabilitate  directa, instantele fiind

obligate sa aplice dispozitiile din regulamente in litigiile cu care sunt investite, in conditiile art. 4 din NCPC.  Directivele nu sunt acte normative cu aplicabilitate directa ci ele se adreseaza statelor si trebuie transpuse in legislatia interna a statelor membre. De altfel, chiar recurentele sustin ca Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de raspundere civila auto si controlul obligatiei de asigurare a acestei raspunderi a fost transpusa in legislatia spaniola, aplicabila litigiului de fata.

Regulamentul CE 864/2007 (Roma II) se aplica obligatiilor necontractuale (nu pre contractuale cum sustin recurentele) in materie civila si comerciala, in situatii care implica un conflict de legi.

Acesta nu se aplica, in special, in materie fiscala, vamala sau administrativa sau in ceea ce priveste raspunderea statului privind acte sau omisiuni efectuate in exercitarea autoritatii statului (acta iure imperii).

Alineatul (2) al articolului 1 din Regulament enumera aspectele excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament, iar din aceasta enumerare nu rezulta ca obligatiile decurgand din asigurarea de raspundere civila a autovehiculelor si cu atat mai mult raspunderea proprietarului autovehiculului pentru defectiunea acestuia deci raspunderea delictuala pentru un fapt ilicit  ar fi excluse din sfera de aplicare a regulamentului.

Articolul 2 din Regulament,  cu denumirea marginala ”Obligatiile necontractuale” prevede ca  ”In sensul prezentului regulament, „prejudiciu” reprezinta orice consecinta a unei fapte ilicite, a imbogatirii fara justa cauza, a negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) sau a culpa in contrahendo.”

Or, prejudiciul produs reclamantelor prin decesul rudei lor in accidentul de circulatie produs in Spania ca urmare a defectarii autovehiculului pe care il conducea, proprietatea S.C. D. LTD, este consecinta  unei fapte ilicite.

Mai mult decat atat, Regulamentul CE 864/2007 (Roma II), contine o dispozitie expresa cu privire la obligatiile decurgand din asigurare in articolul 18, cu denumirea marginala ”Actiunile directe impotriva asiguratorului persoanei responsabile” potrivit caruia persoana care a suferit un prejudiciu poate introduce o actiune directa impotriva asiguratorului persoanei raspunzatoare pentru acordarea despagubirilor, daca aceasta posibilitate este prevazuta de legea aplicabila obligatiei necontractuale sau in legea aplicabila contractului de asigurare. Deci este evident ca Regulamentul CE 864/2007 (Roma II) este aplicabil cauzei, cum corect a retinut instanta de apel si, potrivit  dispozitiilor articolului 4 cu denumirea marginala ”norma generala”,  norma de drept material aplicabila este legea tarii in care s-a produs prejudiciul, indiferent in ce tara a avut loc faptul cauzator de prejudiciu si indiferent de tara sau tarile in care se manifesta efectele indirecte ale respectivului fapt. Cum decesul victimei F., cauzat de accident prin defectarea sistemului de fanare al autovehiculului proprietatea paratei S.C. D. LTD, s-a produs in Spania, potrivit Regulamentului 864/2007 (Roma II), legea de drept material aplicabila este legea spaniola.

Nu se poate sustine ca asiguratorul, care actioneaza la nivel european, se supune direct  prevederilor directivei. Asa cum aratam anterior, Directiva este obligatorie pentru state, care au obligatia sa o implementeze in legislatia interna, astfel incat ea nu se impune direct simplilor

particulari.

Fata de aceste considerente, Curtea apreciaza ca instanta de apel a stabilit in mod corect ca legea de drept material aplicabila este legea spaniola, conform Regulamentului CE 864/2007 (Roma II).

In subsidiar, admitand ca instanta va stabili ca legea aplicabila este legea spaniola, recurentele sustin in recursul de fata ca in cauza nu este aplicabil Codul civil spaniol, care reprezinta dreptul comun in materia raspunderii civile delictuale, asa cum a retinut instanta de apel, ci dispozitiile codului rutier spaniol care reprezinta norma speciala – Decretul regal nr. 8/2004, asa cum au precizat cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, act normativ tradus, depus la acelasi moment.

Inalta Curte apreciaza ca aceasta critica nu poate fi primita.

Potrivit dispozitiilor art. 488 alin. 2 din noul Cod de procedura civila, motivele de recurs prevazute la alin. 1 nu pot fi primite decat daca ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau in cursul judecarii apelului ori, desi au fost invocate in termen, au fost respinse sau instanta a omis sa

se pronunte asupra lor.

Recurentele au invocat pentru prima data in recursul de fata ca sunt aplicabile dispozitiile Codului rutier spaniol si nu ale Codului civil spaniol, in ce priveste termenul de prescriptie si cauzele de intrerupere a acesteia (care de altfel reglementeaza acelasi termen de prescriptie de 1 an si aceleasi cauze de intrerupere a prescriptiei), motiv de recurs care se circumscrie dispozitiilor art. 488 alin.(1) pct. 8 (cand hotararea a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a normelor de drept material), astfel incat critica lor nu poate fi primita.

Observand cele doua intampinari si concluziile scrise depuse de reclamante in apel,  precum si limitele in care a fost investita instanta de apel prin apelurile paratelor si toate apararile formulate de  parti, Inalta Curte constata ca reclamantele nu au invocat in aceasta faza procesuala (apel) ca norma de drept material aplicabila este Codul rutier spaniol, paratele, prin apelurile lor si prin apararile facute  invocand dispozitiile din Codul civil spaniol si anume art. 1902 si art.1973 din Codul civil spaniol, dispozitii pe care instanta le-a aplicat.

Recurentele nu au aratat nici un impediment pentru care o astfel de aparare, bazata pe alta lege de drept material decat cea indicata de apelante, nu a putut fi invocata in cursul judecarii apelului. Recurentele, care au beneficiat de asistenta de specialitate, fiind reprezentate prin aparatorul ales, puteau si trebuiau sa invoce in apel aplicabilitatea unei alte norme decat cea invocata de apelante. Apararea reclamantelor in apel vis a vis de legea de drept material aplicabila s-a limitat la aplicabilitatea legii romane, ce nu este aplicabila spetei pentru argumentele aratate anterior.

Este nefondata si ce-a de-a treia critica referitoare la prescriptie.

Recurentele sustin ca au intrerupt termenul de prescriptie de un an de zile, astfel cum prevad dispozitiile art. 1973 din Codul civil spaniol, prin cererile pe care le-au depus, dupa cum urmeaza: corespondenta cu Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile din 22.03.2012, efectuata prin intermediul avocatului G., la care s-a raspuns prin email la 17.05.2012; corespondenta din 1.08.2012 cu E. PLC – Irlanda, prin care solicitau despagubiri; corespondenta prin email din 23.07.2012 cu E. PLC Spania prin care comunicau actele necesare si cererea pentru despagubiri; actul cu nr. 424 MCA emis de Inalta Curte, in chestiunea sectiunii 12 prejudicii personale, incheiat la 26.11.2012 intre reprezentantul lor, avocat H. si S.C. D. LTD, privind inspectarea autovehiculului, facuta impreuna cu parata D., act care urma sa se transmita la procesul actiunii. Mai sustin ca s-au adresat Ambasadei Romaniei  din Irlanda, care in data de 9.01.2012 le-a confirmat primirea scrisorii si le-a indicat institutiile irlandeze competente pentru problematica respectiva.

Desi in instanta de apel, prin intampinarile si concluziile scrise depuse, reclamantele nu au invocat expres intreruperea termenului de prescriptie, instanta de apel a analizat intreruperea termenului de prescriptie prin prisma dispozitiilor art.1973 Cod civil, retinand ca cele doua demersuri catre Fondul pentru protectia victimelor din data de 3.12.2013 si catre reprezentantul local al asiguratorului – SC C. Bucuresti din 29.04.2014 au fost facute dupa implinirea termenului de prescriptie de 1 an.

Inalta Curte retine ca in recurs se invoca si alte acte intrerupatoare de prescriptie.

Raportat la data la care a inceput sa curga termenul de prescriptie si anume 13.02.2012

cand avocatului G., care a reprezentat pe reclamante in fata autoritatilor spaniole, i s-a comunicat copia dosarului nr.  x/2011 privind ancheta preliminara, actele enumerate mai sus, depuse la 9.01.2012, 22.03.2012, 17.05.2012 , 23.07.2012, 1.08.2012 si 26.11.2012, nu pot schimba solutia de constatare ca a intervenit prescriptia extinctiva.

Dintre actele mentionate numai cele depuse la 27.03.2012 la Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile, cu raspunsul primit la 17.05.2012 din care rezulta ca reclamantele trebuie sa depuna reclamatia la asigurator de la care trebuie sa primeasca un raspuns sau o oferta motivata in termen de 3 luni si cererea de despagubire depusa la Biroul asiguratorului din Spania din 12.07.2012, prin care solicita plata despagubirilor, reprezinta acte intreruptive de prescriptie fata de asigurator care echivaleaza cu o revendicare extrajudiciara a creditorului in sensul art. 1973 Cod civil. Celelalte demersuri aratate nu pot fi considerate o revendicare extrajudiciara a creditorului intrucat unele sunt adresate altor autoritati decat persoana raspunzatoare pentru repararea prejudiciului, iar altele nu reprezinta decat corespondenta cu care s-au comunicat anumite documente. Nerezolvarea favorabila de catre Biroul Asiguratorului din Spania a revendicarii judiciare a creditorului din 12.07.2012, in termenul aratat de Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile, a facut sa curga la expirarea celor 3 luni un nou termen de prescriptie de 1 an, incat actiunea de fata, introdusa la 21.05.2014, este prescrisa. Si fata de aceste noi date, demersul  catre SC C. Bucuresti din 29.04.2014 este facut dupa implinirea termenului de prescriptie si deci nu a putut intrerupe prescriptia.

In recurs, recurentele au mai invocat faptul ca termenul de prescriptie a inceput sa curga la 4.09.2013 cand au intrat in posesia dosarului instantei prin avocatul roman care isi desfasoara activitatea in Spania, caruia i-au dat imputernicire, pe care au anexat-o cererii de recurs.

 Cercetand aceasta aparare, curtea constata ca la 10.07.2013, A. a dat o procura avocatului J. pentru a solicita Judecatoriei de Instructie nr. 2 Tolosa copia dosarului aflat pe rolul instantelor judecatoresti din Spania. Prin aceasta cerere reclamanta a solicitat de fapt recomunicarea dosarului. Or, acest dosar al Judecatoriei de Instructie nr. 2 Tolosa, cu nr. x/2011, in care s-au cercetat cauzele accidentului si din care rezulta persoana vinovata de cauzarea prejudiciului, a fost comunicat la 13.03.2012 avocatului reclamantei care a reprezentat-o in Spania, G.

Ca reclamanta A. a avut cunostinta de acest dosar rezulta din faptul ca l-a comunicat asiguratorului din Zurich cu e-mailul din 1.08.2012 impreuna cu copia politei de asigurare si copii de pe acte de identitate si de stare civila si din faptul ca insusi avocatul G. a notificat Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile. Printr-o noua comunicare facuta la cererea partii interesate nu poate incepe sa curga un nou termen de prescriptie. 

 Curtea constata ca in mod corect instanta de apel a apreciat ca termenul de prescriptie a dreptului de a pretinde  despagubiri pe cale judiciara a inceput sa curga la 13.03.2012.

Nu pot fi primite nici criticile intemeiate pe prevederile art. 23 alin. 3 din  Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European si a Consiliului. Termenul de 7 ani din acest act normativ european nu este un termen de prescriptie in care partea prejudiciata poate actiona pentru  a obtine despagubiri,  ci un termen in care statele membre, prin organismele de informare, sunt obligate sa pastreze si sa dea informatii persoanelor interesate despre un accident produs pe teritoriul lor. Termenul de prescriptie este reglementat de norma nationala de drept material aplicabila.

Fata de considerentele expuse, Inalta Curte, in temeiul art. 496 C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul reclamantelor.


Follow Me

facebook linkedin twitter

Comments closed